Construcția blocurilor colective în perioada socialistă a avut un impact major în modul de trai și ocuparea spațiului disponibil din oraș, transformând structura urbană ce evoluase predominant pe orizontală și inserând elemente ce implică o locuire pe verticală, în ceea ce se poate asimila cu o serie de case suprapuse – blocul. Odată cu popularea acestor structuri, acest element în care se dorea o uniformizare a populației a adus laolaltă oameni cu caractere și practici de locuire diferite, generații formate pe baza modului de trai cu care aceștia au crescut.
„În locurile lor de baştină, indivizii aveau repere clare. Exista vecinul din dreapta sau cel din stânga, vecinul de peste drum sau cel din spatele grădinii. Aceştia erau oameni. Când vorbeau despre „Cel De Sus”, era foarte clar la Cine se refereau; doar „la bloc”, „cel de sus” a intrat în vocabular cu un cu totul alt sens; iar de la acesta nu se aşteptau la nimic bun (doar la bocăneli ori la vreo inundaţie).” (Florin Biciușcă, Experimentul Cățelu”)
Se poate discuta despre trei generații diferite ce demonstrează practici diferite în spațiul de la bloc, practici manifestate prin intervenții de tip bricolaj, atât în spațiul privat (apartamentul), cât și în cel comun (casa scării sau intrarea în bloc) sau cel public (spațiul verde din jurul blocului). Prima generație este cea a bunicilor – fiind cea care face tranziția de la casa la curte la apartamentul de la bloc – aceasta este cea care adaptează apartamentul la traiul pe care îl cunoșteau, oferind funcțiuni aparte diferitelor încăperi, culminând cu balconul (singurul spațiu în legătură cu exteriorul) care devine grădină acaparată de plante, loc de fumat sau pivniță cu murături. Tot această generație este și cea care ajunge să treacă de granițele proprietății private și să ocupe și spațiul public, într-o încercare de a recrea grădina asociată cu locuirea la casă- fapt demonstrat prin abundența de pomi frunctiferi pe care îi întâlnim adesea în jurul blocurilor, un farmec aparte din care profită cei de toate vârstele. A doua generație, care este deja familiarizată cu viața la apartament, găsește inspirație, mai ales după 1989, în sursele externe, importând „bucătăria americană” și găsind metode de a sparge pereți, de a închide balcoane și de a le integra în spațiul interior, ocupând toată suprafața pe care o au în proprietate. Astfel, fiecare apartament este un teren de joacă adaptat la fiecare familie, în timp ce spațiul comun și cel exterior din jurul blocului încep să fie neglijate, iar relațiile dintre vecini se răcesc și se uită.
Mai recent, dacă ne gândim la o a treia generație ce ocupă deja apartamentele din blocuri, cea a nepoților ce nu au nostalgia și nici experiența locuirii la casă și grădină, apare și întrebarea legată de ce practici se vor dezvolta mai departe sau dacă apartamentul va putea să răspundă la nevoile locatarilor. Fără a avea date concrete, ci numai observații din ultimii ani ce au constrâns mai mult ca niciodată oamenii să se izoleze în propriul apartament devenit celulă, se poate pune problema unei întoarceri către grădină, către curte și un trai orientat către exterior? Există posibilitatea ca exteriorizarea unor activități din spațiul privat (deja insuficient), către cel comun și, mai departe, către cel public apropiat blocului, să regenereze relațiile dintre vecini și să coaguleze o comunitate?
Ocuparea sau însușirea spațiului din jurul blocului, deși parte din proprietatea publică, este o manifestare a nevoii de apartenență la spațiul locuit. O manifestare asociată cu nostalgia locuirii la casa cu grădină, spațiul verde poate deveni un sinonim pentru curte, un spațiu împărțit de către vecini pentru a genera o comunitate.
Schimbarea unui mod de locuire cunoscut- cel la casa cu grădină, pe apartamentul de la bloc, generează diferite moduri de utilizare a spațiului. Astfel, proprietatea privată (contur negru) este încărcată cu utilizări uneori neprevăzute, precum balconul-seră sau beci pentru murături. Mai mult, prima generație, având ca referință un trai legat de exterior, își extinde treptat teritoriul către spațiile comune sau chiar cele publice (contur roșu), în încercarea de a recupera această relație cu grădina pierdută și cu vecinii/ comunitatea.
După 1989, a doua generație o suprapune treptat pe prima, având însă o atitudine diferită față de locuire. Pierzând nostalgia locuirii la casa cu grădină, schimbările se orientează către interior/ spațiul privat. Astfel, proprietatea personală se extinde pe suprafața maximă, închizând balconul și demolând pereții „în plus”, importând influențe din alte țări precum „bucătăria americană” sau sufrageria „open space”. Spațiul comun și cel public își pierd treptat din valoare, iar relațiile dintre vecini se răcesc.
