Revista Tomis

Share on facebook
Share on twitter
Share on whatsapp

Filiz Velula. Zmeie

Așa pueril sună întrebarea. De ce fac oamenii zmeie? Ce îl mână pe omul ăsta deștept, supraviețuitor și funcțional să facă lucruri inutile și iluzorii pe care nu le vrea elucidate? La ce i-a folosit lui să deseneze prin peșteri? Și mai am! Dacă păsările dansează doar cu folos nupțial, nebunu´ de om de ce…Doamne iartă-mă, dansează? Păi zmeiele de hârtie nu orientează vapoarele și nu captează energie, nici nu pot arăta celorlalți cum că ai reușit în viață. Și cu toate astea, oameni în toată firea urcă pe cer extensia lor zburătoare și se spală în vânt de gândurile pedestre ca și când ar ridica mâna cu degete răsfirate prin cosmos și uită pentru o clipă orice nume cu care au fost botezați pe pământ, lasă timpul ca pe o rufă uitată pe sârmă. Carevasăzică chiorâți de soare, urcă pe cer zmeie și zic că își distrează copiii. Pe bune?

Expoziție personală Filiz Velula, pe ușa muzeului de artă este afișul. Ziua cea mare, normal că am venit, intru. Mi-s mai atent la reverențele de protipendadă, cunosc lucrările încă din uterul lor, atelierul din căsoiul vechi, cu cărămizi la vedere. Acolo ajunge orice mecanism defect, ca un aluat mecanic nedospit din care Filiz iși face lucrările. Pictură și sculptură amestecate industrial în povești plastice care nu fac concesii cu metafore de goblen, fără muzică de fundal, nepervertite la rezonabil, la oameni integri și sufragerii decente. E un limbaj dur și complex și încifrat și arătat, venit direct din uzinele lui sufletești și dintr-o retină inexorabilă, de artist incoruptibil. Nu-i decor ambiental, nu e vitrina frumosului, treaba-i groasă. E bucuria pură a evadării, durere sublimată, alchimia anilor munciți în service auto, exaltarea, e copilăria lui toată, când profund când ludic, băiețos, grav, comic ori savant, titanic și fragil. E Filiz.

Uit de complezență pentru că doar ce mi s-au înmuiat genunchii, găsesc toate saloanele parterului tapetate cu lucrările lui. Așezarea în aceeasi scenografie radiază o forță zăpăcitoare. Mă strecor prin vânzoleala vernisajului, printre reporteri, ocolesc o instalație mirobolantă, „Mecanism de măsurat timpul pierdut”. Maestrul e magnific, are simțul umorului și nu se justifică. A înteles că domesticul și libertatea se impart la picioarele lui în marele triaj al artei. Calu’ trebuia sărit. Îl zăresc pe Filiz confiscat de oameni euforici și nevorbiți, desigur în modestia lui imuabilă, exasperantă. Voi sta retras, are de ținut piept asaltului zic, dar el mă vede și vine să mă întâmpine ca pe un ambasador. Uit să îl felicit, îi spun gâtuit doar „Ce-ai făcut mă, nebunule?”. Filiz râde ca el, adică și cu ochii, și mă cârmește către masa cu potol și băutură, să mă îndop. Oamenii care nu îl cunosc se uită prin saloane după titanul care a creat lumea din parterul muzeului. Îmi pare mai slăbit ca oricând. A rămas piele și oase, face eforturi mari ca să poată vorbi. Îi știu viața. De mulți ani infirmier și înger pentru mamă, sorbit tot mai mult de propria vătămare muncind ca artist mercenar, către lume doar zâmbetul lui. Trebuie că există ceva mai presus de noi, care ne ține și ne inspiră, trebuie că e alesul unei grații care îi dă puterea de a nu pierde văzul ăsta neîmblânzit. Artiștii comunității cad in cete pe asfaltul comunitar și se înjură cu toată inima, dar Filiz nu poate fi atins de vacarm, iartă și caută mereu peste deșertăciune, el nu cade. Serafimi, înțelepți ori căzuți, toți îl iubesc.

Câteva tocuri subțiri mă scot oleacă din reverie. Ele pocnesc într-o defilare lentă de promenadă exclusivistă și se opresc în dreptul unei lucrări. Sunt pregătit psihoemoțional să aud orice comentariu, oricat de bizar. Mai puțin cuvantul interesant.
– Foarte interesant!

Nu știe să vândă, nu se arată lumii care l-ar face bogat, își dă lucrările de pomană. E irosire, nu zădărnicie. Truda asta e un drum neînțeles de profani și de medicii lui învinși, e visul zălud care îl ține întreg sub diafragma supraexpusă a zilei. Năzariri din necunoscut i se arată prin mormane de metal în lucrări fantastice și cheamă ceva obligatoriu inefabil. E casa lui insolită, cu infinit privat, exonerată de limite și mortalitate. Știe că nu poate fi înțeles de o lume răstignită in nevoi precare, așa că a inventat niște ochi care îi stau în preajmă când lucrează. Ochii inventați se pricep al naibii de bine la artă, pot vedea darul, îi aduc suflet proaspăt și destinație. Insolența asta cu care își sfidează decrepirea e tot ce i-a rămas cu adevărat. Departe de ecusoane și ambiții carieriste, ar fi lucrat oricum, cu aceeași nesăbuință sisifică, fără să știe că e artist. Filiz nu mai poate alege ce să fie. Nu a avut vreodată opțiuni, viața lui toată arată ca o soartă urmată. Mi-e teamă să clocesc un gând ilicit pentru firea lui, sunt prea patetic. Am nevoie de câteva piese metalice de la el, de o turbină propulsoare, ori de o instalație de fuziune metafizică. Defapt…e prea târziu, doar ce am mai făcut un mileu, chiar aici, în muzeul de artă..

Timpul curgea fără prigoană și nu ne vitregea cu cinismul lui sordid și nu cotropea cu eternitățile lui aerul bun de zburat caii verzi. O fărâma de timp în care eram aruncați printr-un miracol, invidiați de Zei pentru aroganța noastră de muritori flatulenți, pentru vis. Eu risipit în toate, înecat în siajul procrastinării, amânând perpetuu expoziția noastră comună, el maniacal, înrobit fără instinct de conservare în propria sclavie, lucrând. Filiz își lua sufletul tot, ca pe o caciulă cu care dai de pământ, și îl scotocea, și îl zburătăcea într-o lumină ascunsa, și vedea. Și se topea iar, făcea din tot și din nimic o lume salvată de orice suferință și cădere, zămislită după alte legi ale firii, după bunul lui plac, pentru că așa vrea el. Asta făcea Filiz.

Paișpe septembrie, Jurnal de priveghi.
„Am ajuns și eu. De fapt am trimis doar un mim anchilozat, pe care sufletul meu speriat nu a avut curaj să îl însoțească. Încă mă chinui să aflu cum că Filiz a murit, încă fug. Lângă lada de lemn ajung oameni cu inima sugrumată și plânsă, caută să înțeleagă cum va fi mai departe fără lumina lui blândă. Plâng pentru el, de ciudă, se plâng și pe ei, pentru sărăcire. Nu vor încerca să găsească în locul lui vreun om care să-i poată semăna, nu vor căuta. La priveghi se vorbește, cei rămași încearcă să acopere cu murmurul lor efemer singurătatea aceea nesfârșită. Se feresc cum pot de înghețul amuțit al abisului, rămân vorbind pe marginea lui, mai aprind o țigară. Doar că există o clipă frustă, fără butaforii și tranșee, ca un fulger rece de tăcere, în care nimeni nu se mai poate ascunde de propriul suflet. E un adevăr insuportabil de simplu, mai simplu decât poti întelege.

De obicei nu se moare dintr-odată, întreg într-o lume deplină. Fiecare apucă să vadă cum dispare lumea pesonală, din ce în ce mai găurit se vede murind. Și spaima se cuibărește în fiecare sistolă. Oamenii dragi mor și ne învață să pierdem. Să pierdem tot. Când ești pregătit pentru propria moarte tocmai ți-ai salvat viața rămasă. Dar azi e o zi sfârșită pentru vreo parabolă anxioasă. Plânsul ar vrea să mă pocnească din senin, semn că în curând voi afla ceva strivitor’’

Atelierul din căsoiul vechi, cu cărămizi la vedere, e pustiit de un concret neverosimil. E cel mai împietrit loc de pe pământ, părăsit de taină. Zmeiele sofisticate sunt trase într-un depou dezafectat de prezent, cele neterminate zac lângă mormanul de mecanisme inutile, căzute odată cu visul. Odată ca niciodată, în atelierul lui Filiz Velula s-a născut o poveste fără sfârșit.

De ce fac oamenii zmeie…

CITEȘTE ȘI

Povești vechi de când lumea, „scrise” pe ouă de Fevronia Ciortan și „ucenicii” săi

De profesie economist, Fevronia Ciortan are, de mai bine de un deceniu, o mare pasiune: încondeierea ouălor. Este modul în care se relaxează după o zi înconjurată de cifre.  Ouăle „muncite”, pe care le înnobilează cu motive ancestrale, spun povești despre viață, moarte, înviere, credință, cosmogonie, tradiții și ocupații vechi. Povești încifrate în vechile simboluri pe care le scrie cu

Citește mai mult »

Seara de duminică în compania unui celebru bufon

În această săptămână, pe agenda Teatrului Național de Operă și Balet „Oleg Danovski” se află un singur spectacol, o lucrare de referință din creația lui Giuseppe Verdi, „Rigoletto”.  Drama bufonului Rigoletto va fi prezentată publicului împătimit de operă duminică, 21 aprilie, de la ora 19.00, sub bagheta dirijorului francez Arnaud Pairier.  În rolul titular, publicul îl va vedea și asculta

Citește mai mult »
Mai multe texte
RUBRICI: