De câțiva ani pare că trăim din ce în ce mai antagonizați la nivel mondial. Fie că vorbim de opțiuni politice, crize sanitare, dispute ideologice sau teritoriale, pare că trăim într-o spirală a uneia dintre cele mai agitate perioade din istoria noastră ca specie. Este foarte probabil ca accesul rapid la informație și tendința agențiilor de știri sau a algoritmilor de pe rețelele sociale de a ne scoate în față evenimentele care produc emoție să ne influențeze percepția. Conflictele au existat dintotdeauna și probabil că vor exista mult timp de acum înainte. Ceea ce este esențial în orice formă de dispută este rezistența atât fizică cât și cea psihică. Aici este locul unde arta își are utilitatea socială, aceea de a motiva, de a-i ajuta pe oameni să nu-și piardă speranța, să nu se simtă singuri și să lupte în continuare. Referindu-ne la muzică, avem două exemple de notorietate. Giuseppe Verdi și operele sale deveniseră simboluri atât de importante pentru mișcarea de independență a italienilor la jumătatea secolului al nouăsprezecelea încât numele său se transformase în acronimul „Viva V.E.R.D.I.” (Viva Vittorio Emanuele Re D’Italia). De asemenea, „Imnul golanilor” compus de Cristian Pațurcă a devenit coloana sonoră a manifestațiilor de la începutul anului 1990. 

În Africa de Vest există un teritoriu ce se autoproclamă Republica Arabă Democratică Saharawi, care este recunoscut parțial de state membre ale Națiunilor Unite și care pretinde suveranitatea asupra întregului teritoriul al Saharei Occidentale. După aproape un secol de stăpânire spaniolă, în 1975 teritoriul a fost disputat de Maroc, Mauritania și populația indigenă. Mișcarea de independență a nativilor saharawi a dus la apariția unui ansamblu de muzică intitulat El Wali în anii 1970. Sprijiniți de organismul de conducere, intitulat Frontul Polisario, aceștia aveau ca principal scop promovarea culturii saharawi în rândul refugiaților expulzați în Algeria. Numele grupului vine de la unul dintre co-fondatorii mișcării de independență, El-Ouali Mustapha Sayed. Repertoriul formației combină elemente tradiționale (cum ar fi tidinit – o lăută africană, percuții și interpretări vocale de tip responsorial) cu cele tip occidental (chitara electrică, chitara bas, claviaturi, ritmuri ce amintesc de muzica reggae). 

Temele abordate în piese vorbesc despre eliberare, aniversări politice și rugăciuni de pace. Activitatea sa în primele două decenii s-a limitat la reprezentații date în taberele de refugiați din sud-vestul Algeriei pentru a menține moralul oamenilor și pentru a perpetua cultura proprie. În anul 1982 a fost înregistrată în Barcelona o compilație a pieselor cântate în această perioadă. Materialul discografic s-a numit Polisario Vencerá. Pe același filon s-a plasat și albumul Orchestre Nationale Sahraoui înregistrat șapte ani mai târziu în Franța. De data aceasta au fost incluse instrumentele de alamă, continuând astfel moda altor formații naționale din zona vest-africană care s-au dezvoltat după perioada colonială. Înțelegerea din 1991 prin care Organizația Națiunilor Unite a implementat o serie de măsuri menite să aducă pacea în zonă a dus la o explozie de optimism. Ca urmare a acestui eveniment istoric, s-au organizat o serie de festivaluri în zonă unde cântecul Ya Ahel El Aaiun, în care refrenul repetă versul „Oameni din Aaiun – capitala – ne întoarcem acasă” devenise un adevărat hit. Majoritatea acestor cântece au fost înregistrate în anul 1994 când ansamblul a realizat un turneu în Europa. În timpul unui concert din Belgia a fost înregistrat albumul intitulat Tiris. Acest album reprezintă un melanj între primele două generații de muzicieni saharawi, un album în care se dorește întoarcerea la rădăcini dar și orientarea spre ceea ce înseamnă modern.

Deși componența grupului s-a schimbat de-a lungul timpului, muzica lor a rămas vie în cultura populației. Deși regiunea nu a beneficiat de internet mult timp, piesele El Wali s-au răspândit în rândul populației prin copierea de casete și cu ajutorul telefoniei mobile și a conexiunii de tip bluetooth. Piesele trupei circulau pe telefoane fiind transferate prin bluetooth.. În anul 2009, etnomuzicologul Christopher Kirkley călătorea în Africa de Vest pentru a colecta eșantioane pentru albumul intitulat Music from Saharan Cellphones. Astfel a descoperit piesele formației fără să știe cine sunt interpreții sau titlurile cântecelor. Uneori, fișierele audio erau numite doar Polisario. Potrivit acestuia, prin intermediul muzicii lor, regiunea a făcut cunoștință cu sonoritățile chitarei electrice. Mai târziu, artiști precum Mdou Moctar, supranumit de publicația The Guardian Jimi Hendrix al Saharei, au fost influențați de muzica El Wali. 

Astăzi, deși grupul nu mai este activ din punct de vedere muzical, mulți dintre muzicienii care au fost membri continuă să facă muzică, inspirați fiind de situația din Sahara de Vest.