Ni se întâmplă de multe ori să ne tratăm contemporanii noștri ca pe niște prezențe veșnice iar realizările acestora le considerăm normale. Doar după ce aceștia își încetează activitatea sau pur și simplu pleacă din această lume, ne dăm seama de impactul pe care l-au avut. Cu excepția poate a colegilor de breaslă și a discipolilor săi, credem că este cazul și al celui care a trecut în neființă în urmă cu scurt timp, Mircea Tiberian.
Născut în Cluj în anul 1955, dar copilărind în Sibiu, jazzmanul afirma într-un interviu că a fost favorizat de perioada petrecută în Sibiu, unde existau trei cluburi de jazz și o viață culturală animată. Tot acolo, cel care l-a introdus în lumea jazz-ului a fost unul dintre primii profesori de pian, inițiatorul concursului de pian „Carl Filtsch”. Legătura muzicală cu orașul transivănean a fost desăvârșită prin debutul jazzistic avut pe scena Festivalului de Jazz alături de Johnny Răducanu în anul 1974. . A absolvit universitatea de muzică din București în anul 1975, considerând că etapa studiului la conservatorul bucureștean i-a oferit acces la muzici foarte variate, numind instituția o „mănăstire muzicală”. Cu toate că direcția școlii de compoziție românești din acei ani nu l-a atras, a preferat să meargă pe cont propriu cu creația și interpretarea. La absolvirea facultății a fost repartizat în satul natal al Elenei Ceașescu, repartiție la care nu s-a dus, el fiind colaborator al mai multor instituții din București, cum ar fi Teatrul Muzical „Ion Vasilescu”.
După o scurtă îndepărtare de muzica jazz, a revenit în anii 1980. Astfel că înainte de și după Revoluție a făcut parte din mai multe grupuri de jazz, dar a lucrat și în studiouri de înregistrări ca pianist și aranjor pentru piese jazz sau de muzică ușoară. Printre cele mai importante colaborări menționăm: lider al „Quartetului Mircea Tiberian – Liviu Butoi” între anii 1986-1989, membru al grupului „Opus 4 & Dan Mândrilă” între 1989-1990, lider al trioului „Labirint” între 1991-1992, membru al formației „Romanian All Stars”, între 1990-1993 a fost pianist al Big Bandului Radiodifuziunii, a fondat în anul 1998 alături de bateristul german Maurice de Martin rețeaua culturală și grupul „Interzone Jazz”. Prin acest proiect se urmărea colaborarea unor muzicieni din Germania și Franța cu muzicieni din Europa de Est. Acesta afirma că muzica pe care o abordau avea tentă influențe folclorice, un folclor imaginar sau planetar, cum ar fi zis marele compozitor român Aurel Stroe. Ar mai fi de menționat că a condus mai multe grupuri în diferite formule sub nume propriu.
Începând cu anul 1991 a devenit cadru universitar la instituția pe care a absolvit-o, fiind promovat și ajutat de foștii săi profesori în acest demers. A fost coordonatorul secției de jazz și muzică ușoară din anul 1992 până la dispariția sa. De asemenea, datorită acestuia s-a înființat modulul de jazz în cadrul Academiei Naționale de Muzică „Gheorge Dima” din Cluj și integrarea jazzului ca disciplină în cadrul liceelor și colegiilor de muzică din România. În calitate de interpret a susținut mii de concerte și turnee în România, Statele Unite ale Americii, Franța, Germania (unde a și debutat internațional), Italia, Austria, Polonia, Grecia, Cehia, Bulgaria. A colaborat cu nume importante din muzica jazz românească precum Aura Urziceanu, Dan Mândrilă, Johnny Răducanu, sau Anca Parghel.
A fost laureat în mai multe rânduri de Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor din România pentru compoziții jazz, în anii 1990, 1996, 2000, 2003, 2012 și 2015. A scris sute de piese de jazz care se regăsesc pe două LP-uri, o casetă magnetică și mai multe CD-uri apărute în țara noastră. Potrivit criticului de jazz, Florian Lungu, Mircea Tiberian este pianistul român de jazz cu cele mai multe materiale discografice lansate, douăzeci și cinci. Editura muzicală a Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor i-a dedicat un album intitulat „Portret componistic Mircea Tiberian” apărut în colecția „Jazz music” a Antologiei Muzicii Românești. A compus un spectacol muzical intitulat „Tarot tales” care a avut premiera la Green Hours și reluat ulterior la Teatrul Dramaturgilor Români, iar interpreții au fost studenții și masteranzii săi. Libretul a fost realizat de dramaturga americană de origine română Saviana Stănescu iar spectacolul are geometrie variabilă, unde se cântă teme de jazz sau se improvizează.
În calitate de publicist a scris mai multe materiale dedicate muzicii adresate atât muzicienilor sau aspiranților la statutul de muzician, cât și publicului larg, constând în șase cărți și două manuale de tehnică jazzistică. De asemenea, a fost activ și ca autor de articole muzicologice. Legătura sa cu domeniul literar fiind evidențiată și prin prezența la manifestări artistice multidisciplinare, unde muzica interpretată de domnia sa dialoga cu poezia, teatrul sau filmul.
Stilul său improvizatoric și compozițional se poate caracteriza printr-un limbaj complex din punct de vedere armonic, linii melodice inspirate realizate atât în compoziții cât și în improvizații îmbibate într-un evantai sonor și stilistic înglobând muzica gospel și rock&roll dar și zona experimentală sau muzica clasică contemporană. Toate având rezolvări surprinzatoare. Afirma că inspirația este legătura între lumea sunetelor (ritmuri, culori timbrale, forme largi, dinamică, armonii) și intuiția iar aceasta din urmă să fie foarte puternică într-o interpretare, deoarece poate fi afectată de diverși factori perturbatori. Deși considera pianiștii precum Bill Evans, Keith Jarrett sau Herbie Hancock genii ale muzicii jazz, a fost atras de pianiștii atipici, cu sonorități personale. Cu alte cuvinte, îi era mai lesne să cânte în stilul lui Thelonious Monk, Mal Waldron, Andrew Hill sau Paul Bley decât în stilul lui Oscar Peterson. Acest lucru se datora faptului că venea din zona muzicii culte și chiar cântând mai multă muzică rock, astfel fiind mai apropiat de pianiștii care erau și compozitori.
Preocupările sale multiple i-au permis lui Mircea Tiberian să fie un foarte bun și fin cunoscător al fenomenului muzical și al jazzului în mod deosebit, lucru care i-a permis să fie ca un far călăuzitor pentru toți cei care și-au dorit să urmeze acest drum muzical destul de nișat și, uneori, mai greu de înțeles. Odată cu dispariția sa, lumea muzicală din România a pierdut probabil cea mai importantă voce a acestei direcții.
