Volumul de debut al Ancăi-Ioana Câdă, Însemnări pe tivul fustei, apărut în colecția Pocket a Editurii ART, sub coordonarea lui Mihók Tamás, construiește un traseu poetic în două secvențe distincte, unite printr-un filon biografic dens și printr-o tensiune constantă între memorie și identitate.

Prima parte, Toate femeile din viața mea au băut cafea și s-au războit, adună o galerie de figuri feminine marcate de fragilitate, resentiment și supraviețuire. Spațiul familial devine locul în care afectul și violența coexistă fără delimitări clare, iar memoria se organizează în jurul unor episoade care nu se închid niciodată complet. În Pe Trotuș în jos, imaginea bunicii concentrează această ambivalență: „atâtea beteşuguri, şi totuşi bunica a reuşit să / îngroape mare parte din familie / și să dezbine restul.” (pag. 19). Relațiile se articulează în jurul unor forme de autoritate și respingere, iar tensiunea emoțională se transmite fragmentar, uneori distorsionat.

Aceeași densitate a memoriei apare în Prin ou și făină, unde istoria familială se dilată până la dimensiunea unui ritual colectiv degradat. Imaginile se succed cu o forță aproape sufocantă, iar comunitatea se definește prin acumulare și uzură: „ne-am umplut de cadavre. / ne-nghesuim, scârțaim” (pag. 35). Finalul poemului fixează o imagine memorabilă: „copiii târâiți prin ou și făină / vor curăţa mormintele de buruieni, / dumnezei, oase, cârciumărese.” (pag. 36), o formulare care concentrează ideea de continuitate a unei moșteniri apăsătoare.

În Sunt un rege trist, identitatea este formulată ca un hibrid construit din influențe contradictorii: „creatură hibrid – Ionuț și, simultan, prințesa lu’ tata” (pag. 27). Educația și experiența se intersectează în corp, iar feminitatea se construiește ca un spațiu al negocierii continue. Mâinile, gesturile și memoria devin elemente de definire, iar relația cu figura paternă capătă o funcție formativă.

În această primă secțiune, discursul poetic este compact, tensionat, populat de istorii fără stabilitate, cu modele de adaptare la disfuncționalitate. Pe ultima copertă a cărții, Mina Decu identifică un discurs al genealogiei feminine, care este susținut de această acumulare de figuri și episoade, în interiorul cărora identitatea rămâne încă difuză.

Partea a doua, Însemnări pe tivul fustei, deplasează centrul de greutate al volumului spre interioritate. Vocea lirică devine mai directă, mai asumată, iar experiențele se organizează în jurul corpului și al devenirii personale. Această secțiune produce și cea mai puternică formă de rezonanță, printr-un discurs care integrează fragilitatea, violența și luciditatea într-un registru coerent.

Experiența urbană și sexualitatea sunt tratate frontal, fără protecție stilistică. În Fotografii și descrieri 100% reale și de actualitate, spațiul devine unul al expunerii, iar corpul este prins într-o rețea de raporturi de putere: „poate am fost născută să îngenunchez / și să fiu lovită în moalele capului” (pag. 39). Textul fixează o stare de vulnerabilitate care nu este nici estompată, nici dramatizată excesiv, ci integrată în fluxul existenței cotidiene.

Poemele despre boală aduc o intensitate aparte. Cel mai mult ai tăcut când am fost bolnavă prezintă experiența spitalizării redată printr-o succesiune de detalii precise. Aici fragilitatea fizică se suprapune peste o formă de luciditate tăcută. „după ce ai frânt-o, / inima unui om / care-a fost pe muchie / se sudează altfel” (pag. 49) fixează o transformare profundă, integrată în structura identității.

În Despre voi, cu ură, supraviețuirea se articulează printr-un mecanism interior tensionat: „aşa supraviețuieşti. / urăşti şi visezi.” (pag. 52). Discursul capătă o energie aproape febrilă, iar spitalul devine un spațiu în care timpul, corpul și percepția se deformează.

Un alt registru apare însă în Soiuri de alabastru, unde discursul se deschide spre o formă de intimitate vulnerabilă. Dorința de maternitate, corporalitatea și imaginarul se intersectează într-un text în care tensiunea se temperează, fără să dispară: „vreau să cioplesc bebeluși imaginari, marmorați.” (pag. 58). Este unul dintre momentele în care vocea lirică capătă o transparență aparte.

Poemul Pe holurile ospiciului concentrează dimensiunea de revoltă și afirmare a identității feminine. Discursul devine direct, iar raporturile de putere sunt formulate explicit. Figura femeii care își revendică vocea se construiește prin acumulare de gesturi și afirmații, într-un registru care îmbină furia și claritatea.

Finalul volumului, prin Condica sinucigașei, aduce o perspectivă asupra unei vieți parcurse prin acumulare de experiențe recognoscibile. Enumerarea acestor gesturi construiește un traseu familiar, care culminează cu un moment de ruptură. Revenirea vieții „odată cu furia” (pag. 82) introduce o energie care traversează întregul volum și care susține discursul până la capăt.

Volumul Ancăi-Ioana Câdă propune o cartografiere a feminității construită din experiențe concrete, memorie familială și asumare personală. Discursul poetic rămâne ancorat în corp, în limbaj și în realitatea imediată, fără a pierde din intensitate. Între aceste coordonate se dezvoltă o voce poetică sigură, capabilă să susțină un demers coerent și recognoscibil încă de la debut.