Întâmplarea face să fi descoperit cartea Daciei Maraini, Dragă Pier Paolo, pe raftul cu volume disponibile la intrare în toaleta scriitorilor (de pe culoarul împărțit între redacții literare și asociații ale artiștilor din Cluj). WC-ul public, maidanul sordid sunt topoi ce injectează dopamină în scrisul pasolinian, atât de atent altminteri la semne, metamorfoze, divinități camuflate. „Romanul” Daciei Maraini – din care Gabriela Lungu, traducătoarea splendidei ediții românești, publicase fragmente în Poesis internațional – a apărut la Casa Cărții de Știință în 2023. Ar fi meritat o publicitate mai amplă (nu trecuse decât un pic de la Centenarul Pasolini), difuzare mai bună, pentru că este realmente o capodoperă: și anume specia textului hibrid, neînseriabil pe care îți dorești – adesea în vid – să-l (re)descoperi & (re)citești. Lângă budă, așadar, ceea ce avea să devină lectura mea favorită & nepedepsită dintru începutul noului an, zeitatea jucăușă mă aștepase; jubilez: zeci de condeieri vor fi trecut pe acolo fără s-o descopere, ei se nasc și reîncarnează (îmi spun) fără a avea vreodată acces la revelație: „Orice mare scriitor iubește mai presus de toate Compilațiile. Cultura oricărui mare scriitor e medievală.” (Petrol, Pontica, 1999, p.93, trad. Ștefania Mincu)

Dacia Maraini a fost o prietenă de anduranță a lui Pasolini. Ca și Elsa Morante, Natalia Ginzburg, Maria Callas (casta diva inamorata, aflăm acum, de regizorul Medeei) sau – într-o formă de prietenie contaminată de fanatism & idolatrie – Laura Betti. Parteneră de viață a romancierului Alberto Moravia, mult mai tânără decât autorul Indiferenților, Maraini are o biografie spectaculoasă: ea este beatnică înainte de beatnici, adică nomadă; fiică a unei prințese siciliene (dealer de artă) și a unui eminent lingvist și etnolog (pasionat de Japonia și Tibet), ajunge să-și petreacă primii ani în Țara Soarelui Răsare, unde părinții, antifasciști, au fugit de dictatura musoliniană; când aliații debarcă în Peninsulă și Italia intră în război cu Japonia, Marainii se văd internați în lagăr, înfometați, și numai cunoștințele părintelui etnolog îi salvează de la o moarte sigură (adoratul ei tată își taie un deget, ca altădată acei ronini năpăstuiți, și îl oferă comandantului lagărului care, pentru a nu fi la rându-i dezonorat, se vede acum obligat să ofere hrană și siguranță prizonierilor italieni); scăpată cu viață, Dacia își petrece adolescența în Sicilia, studiază la Roma, unde la un mic restaurant din Piazza del Popolo, unde  se mănâncă ieftin, se freacă unii de alții, creativi și cordiali, Fellini, Elsa Morante, Natalia Ginzburg, Alfonso Gatto, Bernardo Bertolucci, Pasolini, Moravia, cineaști, scriitori, actori, jurnaliști, într-o camaraderie defunctă astăzi (în era consumerismului accelerat). 

Scris în preajma centenarului Pasolini, epistolarul Daciei – scrisorile așternute într-un fel de stare de urgență… postum, texte ale ucenicei, sorei mai mici, prietenei, companioanei de hoinăreală – devine un, cum spuneam, text hibrid, brodat cu erudiție ludică. Dragă Pier Paolo poate fi citit ca: roman… psihobiografist (cum comisese, în Îngerul destinului, Dominique Fernandez, acesta ficționalizând – falsificând fără doar și poate – mai mult, pentru că nu i-a fost dat să trăiască & să lucreze în intimitatea lui PPP); eseu delicat și comprehensiv, în maniera exercițiilor de admirație ale unui E.M. Cioran; mic manual – cel mai frumos pe care îl cunosc – despre scris, prietenie și artă/literatură în simbioză cu viața & moartea (aici Emanuele Trevi are un text înrudit, un roman-eseu, Ceva scris, închinat, firește, monstrului literar PPP, văzut ca ultim – alături de Pynchon – Mare Autor modern); jurnal de călătorie, inițiatic, exotic & tulburător, iscodind zone virgine (încă pe-atunci) în fața turismului agresiv și a ideologiilor care exportă un male mortale (sunt extraordinare paginile de safari în căutarea lui Edipo Re, a unui mic foc alb, a unei Clitemnestra prin peisajele Africiii centrale, în deșert, în sate paupere și periferii urbane; și este special pentru cititorul român capitolul – epistola – ce consemnează vacanța de iarnă a trioului Moravia-Maraini-Pasolini în România comunistă).

Nu am citit-o mulți ani pe Dacia Maraini din cauza prenumelui ei… protocronist. La fel, în studenție, când i-am zărit vreun titlu în vitrina unei librării în Cluj, mă alunga – cum s-a întâmplat și cu alți autori la acea vreme, mai puțin cu ereticul PPP – trecutul ei „comunist”. Și descopăr acum o autoare extraordinară, îi ascult interviurile, o văd abia astăzi; nu am putut să notez nimic, să subliniez pe paginile cărții atât de bine scrise. Un mic tratat proteiform, cum lui Pier Paolo – autor al Divinei Mimesis și al faimosului (& necititului) Petrolio – atât i-ar fi plăcut. 

Mitografia pasoliniană e corectată, salutar și decent, fără orgoliul exclusivist care otrăvește adesea relația maestru-discipol-ceilalți, în cartea ce include și o epistolă românească. În 1971 Pasolini ajunge în România lui Ceaușescu, acompaniat ca de obicei de Moravia; aventura nu scapă firește Securității, presei controlate, apar materiale în România liberă (17 iunie 1971) și Dobrogea nouă (13 iunie 1971), unde vocile acestor mari „scriitori civici” sunt mai mult ca sigur modificate, ei apărând ca admiratori osificați ai frumuseților patriei, stațiunilor de pe litoral etc. La Eforie Nord, în Hotelul Europa, Pasolini finalizează scenariul Povestirilor din Canterbury. Folclorul comunist se oprește aici. Dacia evocă (probabil) o (altă) vacanță de Crăciun inițiată de Pasolini în țara lui Mircea Eliade (pe care îl citea și respecta, știm din Ceva scris): „Îți amintești că ție ți-a venit ideea unei vizite la Centrul tinereții veșnice, în timp ce te pregăteai să filmezi Oedip tocmai în pădurile Transilvaniei?[…] Te dezgusta bătrînețea și o simțeai deja apropiindu-se, chiar dacă n-aveai decât cincizeci de ani.[…] De mai mulți ani petreceam Crăciunul și Anul Nou în savanele fierbinți din centrul Africii, în India, în Yemen sau în Afganistan. Dar în anul acela, ai hotărât că, în timp ce vei căuta locurile pentru Oedipul tău, ne vom cufunda și în apele miraculoase ale doctoriței din București.” (pp.132-133) Dar ținutul „tinereții veșnice” nu l-a împiedicat pe Pier Paolo să observe lucid & inadecvat: „De la București ne-am îndreptat spre lacul Bucura, îți amintești? Totul era minunat, dar pe tine nu te convingea. Spuneai că România e o țară prea modernă, prea industrializată, prea dornică să construiască blocuri și să asfalteze străzile. Regretai că distruseseră vechile sate cu poetice case din lemn în culori vii.” (p.133) Satele mai existau desigur, dar ghizii ofereau probabil pachetul first class unor așa musafiri. Finalul epistolei e galvanizant, Dacia Maraini rememorează îndrăgostirea intensă de un marinar cast și monoglot, în timp ce coborau, ea și Pasolini, cu o ambarcațiune, de-a lungul falezei Mării Negre. „Am avut o stranie senzație de veselie senzuală”, notează ea, și: „E ciudat cum uneori se naște în noi dorința pentru un trup necunoscut, iar în cazul acela și interzis de împrejurări. Dar tu, cu antenele tale, ți-ai dat seama și, cu un zâmbet delicat și tainic, mi-ai dat de înțeles că-mi erai complice. A fost o foarte scurtă întâlnire, care a durat doar câteva ore, făcută din cafea și zahăr pudră, o întâlnire din care mi-a rămas în memorie căldura senzuală, forța explozivă, chiar dacă sublimată, și imediat după aceea durerea despărțirii. Mi s-a părut că înțeleg atunci că iubirile tale erotice semănau probabil cu aprinderea aceea a mea înăbușită în clipa în care s-a născut.” (p.134) Dacia se oglindea în ochii verzi ai marinarului român, Pasolini se desfăta intelectual-senzual pe tărâmul Argonauților (epopeea lui Apollonius din Rhodos e unul din textele lui privilegiate).

Triumvirii Dacia, Alberto, Pier Paolo își prețuiesc compania unul altuia într-atât de mult, încât își iau tustrei o casă în Sabaudia, pe țărmul Mării Tireniene. Acolo, lucrează Dacia la scenariul Florii celor o mie și una de nopți, se inițiază sub cele mai bune auspicii în cinema, ca să devină mai apoi, ea însăși, scenaristă și regizoare, după ce pornise – asemenea lui PPP – ca poată și prozatoare într-o aventură intelectuală din cele care nu mai sunt permise în aculturalul & obscenul secol XXI. 

Pasolini e viu, mai viu ca niciodată și își continuă arderea, jertfa de sine, proiectul sublim în paginile acestui epistolar, probabil că ăsta e darul cel mai important pe care Dacia Maraini îl aduce – în 2022, anul ediției princeps italiene – Centenarului. Inteligența, talentul și dragostea fraternă a unei mari poete, a unei mari prozatoare asamblează un cronovizor spre unul din momentele faste ale istoriei culturii italiene (Fellini, Morante, Ginzburg, Ferreri, Bertolucci, Betti, Callas, Penna, Siciliano – sunt nume care apar atât de natural aici), focusând existența unui tip uman, inițiat & erou & eretic, aflat în pragul extincției și totuși fascinându-ne încă, urcând din antichitatea eleusină până în Roma anilor ’50, ’60, ’70. Când anturajul, biotopul și logica sa de a axista dispar complet – asemenea vitalelor culoare forestiere pentru jaguarii și tigrii uciși și fetișizați de specia asta abjectă despre care, dinspre care a scris și pe sine s-a scris Pasolini.