Unul dintre debuturile remarcabile girate de editura Charmides rămâne Desprindere, volumul din 2018 al Minei Decu (Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu”, Opus Primum). Biologic, Mina aparține generației 2000 și, editorial, exploatează ultimele consecințe ale visceralismului 2000-ist, mixat cu angoasa metafizică (deloc întâmplătoare mottourile din Blanchot & Barthes) și cu (auto)ficțiunile creepy, lucrate poate sub influența unor Roberto Bolaño sau Ryu Murakami. 

Desprindere e gândită ca un poem-carte, o curgere dark. Adevărul Minei Decu nu poate fi decât terifiant, nocturn, carnal, un fel de adolescență perpetuă canibalizând maturitatea (dezlânată, inexpresivă, oribilă): „aștepți noaptea cu aviditate de prădătoare/prea obosită să mai poată ieși la vânătoare”. Subiectul poemului este un fel de Mantis religiosa – sau de Hierodula tenuidentata – sângeroasă, permanent la pândă, gata să devoreze (eternizându-le astfel) experiențele: „nu mai e loc în cap/ de rugăciune/ atunci când lumina crudă/ îți pătrunde/ prin ochii adânciți în orbite/ direct în fisurile alea/ pe care n-ai mai putut să le acoperi la timp/ acumularea unei tristeți/ disimulate/ într-o lipsă de răbdare/ față de orice nu îți fortifică mintea”. Pe urmele Angelei Marinescu, iată o poetă care vizează, visează și fixează măcelul: „să mă scald într-un sânge care nu-i al meu/ singurul în care mă mai pot recunoaște”. 

În centrul cărții, există un vast episod de road-movie, o rătăcire nocturnă printr-o lume recognoscibilă, cinematografiabilă (ca la Bolaño, iarăși, sau la Marin Mălaicu-Hondrari). E partea cea mai ambițioasă a textului, dar și cea în care scriitura își atinge limitele: pentru că (auto)ficțiunea beat din poem nu atinge portanța unui roman de Kerouac, să zicem. Scriitura e sumbră, intensă, dar prea gravă uneori – gravată apăsat – & livrescă.

Tot un poem-carte este și Tagliatelle allegro, al doilea volum al Minei Decu, apărut în colecția Rotonda a editurii Cartier în mai 2024.

Dacă Desprindere însemna un corp textual de peste 120 de pagini, Tagliatelle allegro este poemul suplu & fluid în care influențele s-au absorbit – ca ața chirurgicală după operație – și unde versul/versetul capătă luminozitatea și limpiditatea poeziei adevărate. Cele aproximativ șaizeci de pagini sunt scrise într-o dispoziție ludică, experimentalistă de zile mari. Nucleii sau rizomii ficționali aparțin regnului m e m o r a b i l i a . În jurul lor, conectori: autodefiniții & experiențe & iluminări & provocări. Experiența doliului (a pierderii tatălui) este versantul care domină partea a doua a cărții: dar nimic obsolet aici (chiar dacă literatura doliului e dintotdeauna vastă & înrobitoare), doar observații surprinzătoare, electrizante, o tandrețe (strigăt al inimii) repede înăbușită.

Cum să nu pactizezi cu poemul care gândește ca un copil & descrie copilăria fără dulcegărie și fără severitate? „un copil își scoate masca de supererou/ zâmbește/ nu-l vede nimeni/ nimeni nu știe că el e acela care a salvat vieți/ mai păstrează puțin costumul/ se întinde pe pat/ ar vrea să construiască un tun să împrăștie confetti parfumate peste oraș/ […] / copilul adoarme și se visează în tanc/ la vârsta lui atât e de ușor să-ți îndeplinești o dorință/ stai cuminte/ costumul i se transformă în uniformă militară/ […] / în noaptea trecută mai multe salve de tun aparent festive s-au transformat în dezastru extins”. 

Scenariul e mai important, în poezia aceasta, decît imaginea (ornantă sau nu, somptuoasă sau austeră). Acțiunea, de short film, îți activează cordul și „starea poetică”. Și, încă ceva, Tagliatelle allegro are un flow imprevizibil, fals (pentru că voit) inocent, ca mișcările unui atlet ajuns la un înalt grad de măiestrie. Să luăm de pildă fragmentul acesta cu 10 răspunsuri de chestionar non-proustian: „1. Azi nu m-am trezit/ 2. De folos îmi e doar ce consider eu că e bun pentru mine/ 3. Știu foarte bine ce urmează să fac/ 4. Sunt o dezamăgire/ 5. Poate că ar fi mai bine să nu fiu/ 6. Uneori oamenii îmi amintesc de anumite lucruri neînsuflețite/ 7. Mă bucură atunci când pe oameni îi bucură ceva din ce fac eu/ 8. Cred că fericirea poate apărea oricând dar eu nu o cunosc/ 9. Obișnuiesc să spun că îmi place suferința dar nu știu dacă e chiar așa/ 10. De multe ori mint doar pentru a mi se spune că nu e adevărat”. Aproape fiecare din cele zece enunțuri poate să poarte titlul poem, iar combinate, citite rapid îți sugerează un portret psihic onest & viu. 

Față de Desprindere, poezia câștigă, aici, știința acestui efect de autenticitate/onestitate, astfel încât și enunțurile simple capătă forță, au poeticitate, sunt filamentele acelea electrice (nonglutenate) cum spune inspirat, pe coperta 4, Florentin Popa. 

„Tot ce a fost frumos azi mi se duce de pe palme atunci când mă spăl” sau „apoi vin frigul și animalele care vor să mă încălzească” sau „ținut în brațe în seara asta nimeni nu va plânge” sau „Dacă nu plouă va fi bine voi râde cu ochii și în jurul meu va fi fericire”. Un băiat și/sau un tată: figura masculină benignă se cristalizează în paginile ce funcționează, de fapt, ca poeme fără titlu, bruioane de amintiri, fantasme: o înțelepciune transgender/postgender traversează cele mai bune secvențe ale cărții. O reconciliere a Minei cu sine, a poetului cu lumea, are loc doar în fața unui cenotaf. A unui „memorial cu păianjeni și fructe” (cum ar fi spus Radu Săplăcan).

Singura teologie a morții e realitatea: „poate doar buzele acelui băiat sau postura bărbatului din camera mare împrăștiind feromoni/ traduceri de multe ori greșite pierdute în castitate sau în graba instinctului de a nu se arăta distrus/ vă îndepărtați știi despre sculpturi nu crezi să mai apuci să îi vorbești/ pe hedi xandt n-o să mai ai când să i-l arăți în multiplele lui reinterpretări/ șocante și atât de frumoase”. Poemul continuă, dar lovitura de aur e aici, în evocarea sculpturii nekro somptuoase a lui Hedi Xandt.

Și mai e vocea poemului-carte, vocea de Lana del Rey care zice și prezice – în română și engleză (binevenite inserturile astea) – pierderi și intensități. Un text/ fragment esențial este acela care încorporează versul „era în anul covid-ului dar tata a făcut infarct miocardic”. Atâta că este obscen să citezi – uneori – din biografeme. 

Există, în poemele Minei Decu, teama de a re-trăi totul diluat, fără efectul narcotic al durerii adevărate, fără a fi prinsă în mecanismele masochiste ale suferinței reale, în „mașinile ei de război”, iar teama asta bântuie fragmentele cele mai bune: „tu aici prinsă între trecutul foarte apropiat și o stare ce încă persistă/ te bazezi pe capacitatea corpului de a memora ce-i lipsea și/ de a aduce în stratul cutanat toată iubirea pe care a primit-o subit și necondiționat”. Pentru că, la modul blecherian-proustian al marilor senzualiști, „simți totul prin piele/ ți-ai trăit poemele și te întrebi dacă o repetiție nu ar însemna decât diluare”.

Tagliatelle allegro e cartea pe care o citești-recitești dintr-un foc: ești în camera de hotel unde nu bate „nici o lumină vizibil diurnă după o dimineață împreună”. Stay safe!