Draga, scumpa de Alina! Ori de câte ori public și eu o sărmană recenzie – sau „cronică”, așa cum i se mai spune acestui produs literar – îmi sare la jugulară: „Buzea! Iar?! Adică, exactement comme d’habitude: nu înțelegi dacă e bună de ceva sau nu cartea! Care e sensul unei recenzii? Că eu vreau să știu dacă mă interesează sau nu cartea aia! Dar, după cum le scrii tu, eu efectiv nu înțeleg: vreau să citesc asta sau nu? Alunecos, jur! Buzea, Buzea…”. Eu degeaba îi explic că sensul unei recenzii nu e să dea cu cartea de asfalt sau s-o ridice în slava cerului, chiar la dreapta Domnului (aia e treaba criticii de casă), ci să-i spună omului ce a simțit recenzorul la lectură, atât. Emoția, emoțiile – sau lipsa lor. Cât e de bună sau de rea o carte, orice carte, asta decide fiecare cititor, pentru sufletul lui. Dar Alina… n-are ea treabă: ce-i spun îi intră pe-o ureche și îi iese pe-amândouă.
Așa că de data asta voi fi exact așa cum vrea ea să fiu. Da, doamnă: romanul Metec de Bogdan Perțache (Polirom, 2025) mi-a plăcut extraordinar de mult! Mi-a plăcut total, m-a satisfăcut fără rest, am bătut cuba singur! Zufrieden?
Acum, cine e Bogdan Perțache? Iar aici trebuie să mă întorc la fiică-mea. M-a întrebat într-o zi: „Tati, de cine ți-e frică ție?”. I-am zis că mi-e frică de moarte, de sărăcie, de boală, de o vineri seara fără bere etc, dar ea a insistat: „Nu, tati! Nu de ce ți-e frică ție! De cine, asta te-am întrebat! De care scriitor ți-e frică ție, tati?”. Iar eu, într-un acces de onestitate – nu prea obișnuiesc așa ceva, am o relație tensionată cu adevărul – i-am zis: „De Bogdan Perțache din Canada”. „De ce, tati?”. „Păi, că e meseriaș, de-aia!”.
Vedeți, asta e chestia. Îi cam cunosc pe toți și nu mi-e frică de ei: sunt scriitori, adică oameni fără meserie. Ia-le cărțile și i-ai lăsat în fundul gol, că n-au nicio identitate în afara scrisului, a literaturii și a micii lumi literare românești, în care ne-nvârtim toți ca niște ouă în căldare, de parc-am conta (și nu contăm pentru nimeni, din nenorocire). Perțache nu-i ca noi: el și-a construit viața din munca mâinilor lui. Ca să nu mai zic de restul: casă, vacanțe, turnee de promovare și altele. De asta am folosit acest titlu pentru recenzie, pe care l-am furat, admit, de la Celentano din Las Fierbinți – numai că acolo era ironic, pe când eu nu-s ironic deloc.
Când a debutat cu Visul canadian (Polirom, 2023), n-am văzut pericolul. Mi-am zis că e vorba de încă unul din produsele-fanion ale fabricii de „scriere creativă” a Marelui Sur și nu m-am speriat, mi-am văzut de ale mele. Dar cu Metec, Bogdan Perțache mi-a demonstrat c-am fost un tâmpit, un chiomb și un superficial; acum nu mai e vorba de un roman compozit, ca cel de debut. Metec este o stângă la ficat, urmată de un „un-doi” la figură. Iar când ți le dă meseriașul, ești gata, ești jos, ești pa și pusi. Hai să vedem de ce, ca să fie treaba bună.
În prima parte „auzim” în text vocea lui Damian, meșter de vitralii care emigrează în Franța, cu speranța de a-și reface viața, de a lua totul de la început, de a dormi bine în patul lui, de a dormi în general, de a scăpa de trecut. Și e gata-gata să ajungă la potou: apare văduva Renée (mereu apare o femeie, când ești meseriaș), a cărei fiică – Sylvie – îl place, iar el e pe punctul de a dobândi o familie. Dar, nu.
A doua parte îi aparține vocii lui Yórgo, un arheolog din România care izbutește, cu mult chin și multe compromisuri, să se mufeze la robinetul de bani al bugetului și s-o ducă bine… o vreme. Carieră, soție de rasă (genul femme fatale, pușchea pe limbă, aduce numai ghinion), statut, deplasări în scop de serviciu, o studentă care i se bagă-n așternut, ce să mai vorbim, trai pe vătrai. Dar scurt. Moare asasinat.
Franco este cea de-a treia și ultima voce a romanului. Băiat sărac, cu pielea prea închisă la culoare pentru a fi fericit în Grădina Maicii Domnului, Franco le încasează pe toate, dar chiar pe toate, inclusiv abuz sexual în seminarul teologic. Nimic nu-i iese lui Franco, măcar că e hirotonit și se-nsoară, în ideea să fie și el om ca toți oamenii, cu familie și cu copii, dacă se poate și respectat de comunitate. În loc de asta, ajunge să cânte cu acordeonul pe străzile din Londra (pe care le-am măturat eu la vremea mea, dar asta-i altă poveste) și să omoare oameni.
Romanul e perfect. Rapid, tensionat, dur, dulce, amar și sărat, de la lacrimile mele de metec. M-am regăsit în fiecare dintre ei, de asta mi-a plăcut așa mult. Damian la Chartres, cu franceza lui rigidă („Ies amândouă, după două secunde, din întunericul galeriei se aude clar: – Povestește el ca un moș, dar mi-e simpatic! Crezi că tata s-ar supăra, de-acolo, de dincolo, dacă am petrece mai mult timp cu Damien?”). Yórgo la București, cu originea lui neromânească, ce i se scoate pe nas tot timpul („Nu-i povestesc întâmplarea din clasa a șasea, de pe stadionul municipal din Brăila, când crăpam de oboseală și de sete, ridicam panouri în semn de dragoste față de Ceaușescu și primeam șuturi în cur de la grăsanul de Giurcă dintr-a opta, însoțite de porunci mârâite: «Cântă, grecule, ’te-n guriță, cântă: Noi suntem români, noi suntem români, noi suntem aici pe veci stăpâni! Mai tare, grecule, mai tare!»”). Franco la Londra, disperat după bani („Nu-i, frate, de acordeon aicea”, mi-a spus înțelept Mitică, tovarășul de pe cameră din sharehome, „un cimpoi dacă aveai, dădeai lovitura!”).
Mă-ntreb: unde o fi acasă pentru noi, metecii pământului?
