Titlul e înșelător, ceea ce urmează să citiți nu este o cronică, ci o scrisoare de dragoste către Muzeul inocenței, cartea în care am citit cea mai frumoasă descriere a sărutului și cele mai dureroase și amănunțite relatări ale suferințelor din iubire. 

„Gura lui Füsun părea să se piardă în gura mea. În timpul săruturilor, care deveneau din ce în ce mai lungi, în uriașa cavitate a gurilor noastre împreunate, se strângea un lichid călduț, dulce ca mierea care, uneori, ni se prelingea pe la colțurile gurii, ajungând în vârful bărbiei, iar în fața ochilor noștri prindea să se-nfiripe un tărâm paradisiac, parcă desprins din vise, la care n-ai fi putut visa decât îmboldit de optimismul acela specific copiilor, și contemplam acel meleag scăldat în culoare, pe care-l zăream parcă printr-un caleidoscop aflat în mințile noastre, de parcă am fi contemplat însuși Raiul. Se întâmpla uneori ca vreunul dintre noi să aspire buza de sus sau buza de jos a celuilalt, sugând-o ușor, asemenea unei păsări înrobite propriei plăceri care ia cu mare grijă o smochină în cioc, pentru ca apoi, strângând între dinți bucățica aceea de buză arestată, să-l aducă pe celălalt în situația de a spune „acum sunt la mila ta!”, iar după ce celălalt încerca, cu plăcere și răbdare, aventurile buzei, după ce trăia, pasiv, plăcerile delicioase pe care i le stârnea faptul că se afla la mila persoanei iubite și după ce începea să intuiască, pentru prima oară în viața sa, cât de atrăgătoare putea să fie împrejurarea de a-i încredința acesteia, îndrăzneț, întregul trup, ca și faptul că zona aceea situată între tandrețe și abandon reprezenta cel mai obscur, cel mai profund loc al dragostei, se comporta în același fel față de celălalt, iar în timpul acesta, limbile noastre, care se zbăteau nerăbdătoare în gură, răzbăteau printre dinți, descoperindu-se repede una pe alta, și ne aminteau de acea latură plăcută a dragostei,  legată nu atât de violență, cât de blândețe, îmbrățișare și atingere. ”

Am citit romanul aproape îndată ce a apărut în România și la ceva timp după aceea (iunie 2012), într-o escapadă scurtă la Istanbul, am vizitat Muzeul Inocenței, care în amintirile mele a rămas cu numele turcesc – Masumiyet Müzesi, fiind legat inseparabil de atmosfera specifică a străduțelor lăturalnice ale Istanbulului. Fusese deschis de vreo două luni și avea la ieșire un stand cu traduceri în mai multe limbi ale romanului. Cum printre ele nu era și traducerea în limba română, la plecare am lăsat acolo volumul meu, care conținea, căci este tipărit în roman, și biletul de intrare în muzeu, ștampilat cu forma cercelului pierdut al lui Füsun. Intenționez să mai ajung acolo în viața asta și sper să-mi văd cartea în standul de la intrare. Iar dacă nu o voi găsi, mă voi gândi că a ajuns în mâinile cuiva care a citit-o și că lacrimile mele, căzute pe ultimele pagini într-o zi însorită de toamnă, pe plaja din Constanța, au adăugat ceva experienței lecturii. Pentru că și despre asta este vorba: despre obiecte, ca receptacule ale sentimentelor, amintirilor și emoțiilor noastre.

Serialul de nouă episoade mi-a bântuit visele chiar dinainte de a fi disponibil pe Netflix, dar și câteva săptămâni după aceea. Am hotărât să recitesc, mai întâi, romanul, ceea ce am și făcut, cu aceeași plăcere și aceeași intensitate emoțională ca prima dată. Am amânat să văd filmul, și pentru că mă temeam să nu mă deziluzioneze, și pentru a rămâne, încă o dată, puțin mai mult în zona Muzeului inocenței, ca refugiu, ca bulă atemporală, desprinsă de realitatea rutinieră și dureros de pragmatică. 

Recitind romanul și văzând filmul, m-a obsedat o frază paradoxală din final: protagonistul, un bărbat chinuit din dragoste și dedicat atât chinului cât și iubirii sale, transmite posterității că a avut o viață fericită. Cu toate că fericit într-o dragoste împărtășită a fost pentru numai câteva scurte momente. Dar și-a trăit întreaga viață în iubire, paradoxal prizonier al obsesiei iubirii și eliberat, prin intensitatea acestui sentiment, de o viață ternă, cenușie, nefericită, convențională. Într-o societate (Turcia anilor ’70 – ’80) plină de constrângeri religioase, tradiții patriarhale, interdicții și prejudecăți, Kemal se dedică total pasiunii și își găsește fericirea învestind obiectele cu misiunea de martori ai iubirii și chinurilor sale, colindă Istanbulul și apoi întreaga lume privind fiecare străduță și fiecare clădire prin prisma posibilei prezențe a iubitei.

Am meditat mult asupra semnificației „inocenței” din titlu, care mi s-a dezvăluit ca inocență adamică, trăire a iubirii până la capăt, eliberată chiar și de reflexe firești, cum este rușinea simțită, de regulă, de bărbatul părăsit, a cărui dragoste nu este împărtășită manifest de subiectul dorinței sale. Kemal refuză constrângerile sociale într-un fel deloc ostentativ, ci natural, instinctiv, adolescentin, inocent. Nu se revoltă împotriva convențiilor, ci inițial chiar le acceptă în virtutea inerției, cu plăcere chiar, ca un demn exponent al sexului său și al clasei sale sociale. Se logodește cu o femeie adecvată, aleasă tradițional, doar că, în spiritul legii pe care inima lui o dictează imperios, nu poate merge mai departe cu logodna și căsătoria, fiind profund înrobit pasiunii, dacă privim din perspectivă tradițională, sau eliberat de pasiune, dacă privim din perspectivă romantică.

Părăsit de iubita secretă, de Füsun, se vede incapabil să-și ducă la capăt planurile de căsătorie cu logodnica adecvată social, Sibel, dar o vreme își trăiește chiar în conviețuirea impotentă cu ea suferința din iubirea față de alta, fără să-și dea seama – afectat fiind de aceeași inocență, lipsă de conștiință socială – că o compromite pe Sibel. 

Bărbatul este, pur și simplu, dincolo de penibilul situației în care ajunge, de a vizita seară de seară familia iubitei care între timp s-a căsătorit și trăiește cu soțul și părinții ei, este incapabil să nu-și urmeze instinctele și impulsurile amoroase, chiar dacă nu primește satisfacție decât din vederea iubitei, din rarele contacte fizice nevinovate și din sustragerea compulsivă a obiectelor pe care ea le atinge. Intensitatea sentimentului, iubirii, îl inocentează, îl purifică de tot ce înseamnă convenții sociale sedimentate, încrustate în ADN-ul uman. 

Muzeul inocenței nu este o carte, nu este un film, nu este o instituție, este o experiență, oricât de uzat ar fi acest cuvânt, folosit, de multe ori abuziv, de creatorii de divertisment. Lectura romanului este completată de vizita în muzeu – o instalație de artă în sine – și de lectura catalogului muzeului (Inocența obiectelor) – o explicație detaliată a nașterii experienței, a legăturilor dintre text și colecția de obiecte curatoriată cu atenție obsesivă de scriitorul Orhan Pamuk, premiat cu Nobel în 2006. 

Tot el și-a asumat autoritar rolul de coordonator creativ al adaptărilor cinematografice ale romanului Muzeul inocenței, asigurând coerența acestora cu universul cărții și cu muzeul real din Istanbul. După documentarul realizat de BBC (Innocence of Memories – 2015), a cărui construcție narativă a realizat-o în colaborare cu scenaristul britanic Grant Gee, a interzis prima ecranizare (la Holywood) a romanului, revocând în instanță cesiunea drepturilor de autor din cauza modificărilor cerute de producători, care ar fi făcut povestea mai comercială, mai atractivă pentru publicul larg. În cazul serialului Netflix apărut anul acesta, a aprobat scenariul pagină cu pagină, a impus formatul unui singur sezon, pentru ca finalul să nu fie alterat, și a apărut el însuși în câteva secvențe, jucându-și propriul rol.

În film sunt clarificate rolul și sentimentele personajului principal feminin, Füsun, pe care Orhan Pamuk nu a făcut eforturi de a le explica în roman, lăsând-o în stadiul de pretext, de icoană a feminității, un fel de Monalisă senzuală, dar la fel de enigmatică. Pe ecran, Füsun (Eylül Lize Kandemir) dezvăluie, în toată splendoarea lui, tiparul femeii din Turcia seculară, dezinhibate sexual, dar înlănțuite fatal de nenumărate prejudecăți, traume generaționale, legături de familie sufocante, tradiții inconturnabile, constrângeri educaționale și profesionale și clișee sociale. Cu inocența-i funciară, jucată ireproșabil, îndrăgostitul Kemal (Selahattin Paşalı) o adaugă pe femeia iubită colecției sale de obiecte și o pierde chiar în momentul în care o câștigase, ca un Orfeu inconștient și paternalist. Kemal este inocența întruchipată, iar Füsun este senzualitate și feminitate și energie încătușată. 

Faptul că e un serial cu nouă episoade, și nu un film de aproximativ două ore, permite fidelitatea față de paginile scrise, peste 700, în care chinurile protagoniștilor sunt, pe alocuri, redundante, dar tocmai de aceea copleșitoare pentru cititor. În cele nouă episoade de circa 50 de minute, imaginile au o calitate rară, aproape picturală, trimițând către estetica filmului de artă, iar ritmul este lent, în răspăr cu dinamica filmelor contemporane, îngăduind creatorilor să dezvolte fără grabă idei și simboluri, iar spectatorilor, să se cufunde în emoții așezate, profunde și îndelungi, care se acumulează treptat, strat cu strat. Mi-au rămas în amintire imaginea patului martor al celor mai fericite momente, filmat din spatele „publicului” format din bibelourile de porțelan aliniate pe un raft, și imaginea câmpului de floarea soarelui din visul orgasmic și din visul de moarte ale lui Füsun. Sper să existe un rai și pentru personajele ficționale, în care cei doi să-și poată trăi idealul de iubire romantică, revitalizat de Orhan Pamuk prin Muzeul inocenței, iluzia de care oamenii au nevoie, că există iubire perfectă, că există suflete pereche și că nu suntem cu toții înlocuibili în orice cuplu, așa cum practica socială pare să demonstreze. Iluzie ce poate fi revigorată doar prin asemenea povești cu final (ne)fericit.

Filmul e și el o capodoperă, dar nu am pretenția ca verdictul meu să fie luat de bun; recomand lectura textelor cronicarilor specializați pentru consolidarea unei păreri. Mai ales că, așa cum ziceam și la începutul acestui text, nu este o cronică, ci o scrisoare de dragoste. Doar zic că pentru un membru al cultului textului excepțional al Muzeului inocenței, cum sunt eu, e ceva să admire în așa de mare măsură ecranizarea romanului. Cu tot subiectivismul, pe care îl recunosc, ba nu!, îl clamez, un film prost m-ar fi lăsat foarte dezamăgită. Se simte prezența salutară a lui Orhan Pamuk, apărându-și ideea cu insistență, pasiune și succes. 

Să trăiești în iubire și pentru o iubire, oricât de imposibilă ar fi ea, să trăiești extazul de câteva clipe și chinurile de zeci de ani ale iubirii, nu este oare un proiect fabulos de viață?

*******

Muzeul inocenței de Orhan Pamuk, Polirom, 2010, 2015

The Innocence of Objects, Orhan Pamuk, Abrams Books, 2012

Muzeul inocenței, 2026, Netflix, Casa de producție Ay Yapım, regia Zeynep Gunay Tan, scenariul Ertan Kurtulan, distribuția: Selahattin Paşalı – Kemal, Eylül Lize Kandemir – Füsun, Oya Unustası Taşanlar – Sibel, Tilbe Saran – Vecihe, Bülent Emin Yarar – Mümtaz, Ercan Kesal – Tarık Bey, Gülçin Kültür Şahin – Nesibe.

Masumiyet Müzesi, Çukurcuma Caddesi, Firuzağa, Ekmekçibaşı Camii Sok. No:2, 34425 Beyoğlu/İstanbul, Turcia