Dr. Kerner

„Am venit taman din Oradea eu și hernia mea”, i-am spus de cum am intrat. Obișnuiam să apelez la câte un captatio ca să știu de la bun început cu cine am de-a face, cu un zurgălău sau cu un blid. Să știu pe mai departe care e abordarea corectă. Dar introul meu nu l-a înseninat și nici nu l-a încrâncenat; era deja ambele.

„Ocupă loc, simțiți-vă comod tu și rucsacul tău”, mi-a spus fără să-i zvâcnească vreun mușchi al feței. Pluralul lui răspundea cumva pluralului meu, mi-am zis așadar că merită riscul să merg pe autoironie condimentată cu tachinări ușoare. Adevărul e că tot ce voiam era să mă găsească un tip agreabil și, cumva, ieșit din tipare, peste media pacienților care vin în cabinetul lui să se văicărească mereu și mereu despre aceleași simptome, mereu și mereu în același fel. Nu să fac bravadă urmăream, ci doar să primesc un pic mai mult din cunoștințele lui decât i-ar fi dictat rutina.

„Comod?” m-a întrebat.

„Da, domnule doctor”, i-am răspuns surâzând, deși ultima dată când fusesem întrebat asta, bărbatul din fața mea ar fi vrut mai multe de la mine.

„Ce te supără, tinere domn, de ai ales să bați drumul ăsta anevoios până la mine?”

„Păi, știți, în ultimii ani am avut parte numai de ghinioane cu medicii. Unul mi-a perforat septul în timpul operației, altul a vrut să-mi facă biopsie la chistul benign care până azi e bine-mersi acolo unde era, în tibie, iarăși altul mi-a zgâriat timpanul… Sistemul medical de la noi e o glumă proastă.”

„Bine, tinere domn, dar dacă te supăra doar sistemul medical de la voi n-ai fi venit până la noi, până la mine adică. Așa-i sau nu-i așa?”

Articula totul deopotrivă degajat și răspicat.

„Mă scuzați, m-a luat valul”, i-am zis simulând rușinea cu o clătinare a capului – de fapt, gluma lui mă dezghețase, asigurându-mă că omul își ia mai în serios meseria decât pe sine. „Am o hernie de disc la nivel toracal, e tare blestemată, revine iarnă de iarnă și mă torturează. Prima dată mi s-a blocat spatele în 2018, la câteva zile după ce coborâsem de unul singur o canapea veche într-un beci de bloc. Atunci m-a rezolvat pe moment o femeie vraci. Adevărul e că în ultimii ani m-am mutat de nouă ori.”

„Cum se poate una ca asta? Îți place viața nomadă?”

Între timp asistenta lui îmi accesase RMN-ul și scrola nevoie mare pe coloana mea. 

„Am lucrat patru ani la București într-o librărie. Când nu-mi căram propria bibliotecă din chirie în chirie – știți, fugeam mereu de vecini sau de sirenele de ambulanță –, le căram pe alea de la locul de muncă. Dar acum pregătesc ultima mutare, ca la șah.”

„Să fie oare chiar ultima?” m-a întrerupt șugubăț, continuând să facă pe incomodul: „La o librărie maghiară ai lucrat, tinere domn? Știu că cea mai mare minoritate maghiară din România e tocmai în capitala țării.”

„Ei, cum, domnule doctor? Nu, românească. Nici nu cred că există maghiară. De altfel, acum sunt jurnalist cultural, scriu articole despre literatura română în limba română.”

Nu voiam să-l întărât, dar repetând cuvântul „română” cred că tocmai asta îmi ieșise. Curiozităților lui maghiare le dădeam răspunsuri românești.

„Așa m-am școlit, știți cum e?” am încercat s-o dreg.

Adevărul e că nici eu nu știam cum e. Sau ce vreau, de fapt, să demonstrez.

Între timp, asistenta îmi găsise pe film discul împricinat și acum trasa vectori de-a lungul și de-a latul lui, aparent dezinteresată de discuția noastră.

„Atunci spune-mi, tinere domn, pe Wass Albert cum ți-l reprezinți?” m-a interpelat. „Este el de domeniul beletristicii?”

Întrebările lui, total neanunțate, m-au pironit pe scaun. Sunau sfredelitor, ca o alarmă de război. L-am scrutat derutat, apoi mi-am plimbat privirea în zig-zag prin încăpere. În astfel de momente ai exact trei secunde să-ți vină inspirația și să îngăimi ceva cât de cât coerent, astfel încât să nu pari nici impostor, nici diletant și nici de partea cealaltă a baricadei. Căutam cu orice preț să nu lezez sensibilitățile interlocutorului meu de care îmi depindea sănătatea.

Am ars cele trei secunde cu viteza cu care jucătorii de ruletă rusească învârt cilindrul revolverului: Wass Albert–antisemit–criminal de război–Horthy– a fugit–fascist–asasinat–oare cu adevărat fascist?–fascist–probabil fascist, dar Kerner ce nume e, nemțesc sau evreiesc așkenaz?, căcat! N-aveam cartușe în cilindru.

„Aud?” insista.

Chiar atunci, dincolo de ușă, se iscase zarvă în sala de așteptare și forfota se întețea. Nu-l mai auzeam bine pe domnul Kerner. 

„Ies eu să văd ce se-ntâmplă”, i-a spus asistentei, care țâșnise deja de pe scaun. „Măcar așa nu ajung ca Tamás, cu probleme.” Mi-a făcut cu ambii ochi simultan, semi-îngăduitor, în timp ce deschidea ușa. M-am simțit salvat de clopoțel… provizoriu.

Pe holul sălii de așteptare pacienții se îmbulzeau. 

„Domnule doctor, eu sunt claustrofob!” am auzit o voce de bărbat. „Am rămas blocați aici, cineva a închis ușa la plecare și cred că s-a încuiat automat. Vai, mor! Descuiați-o, vă rog eu frumos!”

Asistenta era cu ochii în computer, așa că mi-am scos telefonul și am intrat pe primul site de onomatologie de pe Google. Kerner, am scris, și algoritmul mi-a returnat o incidență de 1 la 2.4 milioane în Israel și de 1 la 4 milioane în Germania. Dar când să dau pe butonul „explain the roots”, aud pașii domnului Kerner apropiindu-se, revenit în cabinet să pescuiască cheia din sertar. M-am pomenit că-mi pune mâna pe umăr: „Până mă-ntorc, gândește-te la ce te-am întrebat.” Numai că eu închisesem deja din reflex, de la sperietura trasă, tabul complice.

„Domnule doctor”, l-am auzit iar pe claustrofob, care apăsa acum maniacal pe clanță, „dvs. sunteți Dumnezeul meu! Vă jur! Dacă domnul” – oare acum îl indică sfidător pe amicul meu Luca?! – „mi-ar fi deblocat de dincolo ușa, nu vă mai inoportunam. Ne plângeam aici de cinșpe minute, ce naiba!”

Larma a încetat și domnul doctor Kerner s-a așezat înapoi la birou. În timp ce-i dicta asistentei sale primul paragraf al scrisorii medicale cu anamneza mea, dădea din mâini cadențat, cu o finețe fluidă, de dirijor. Silabele termenilor medicali le potrivea după aceste suișuri și coborâșuri.

„Adică sunteți curios cu cine l-aș asemăna pe Wass Albert din literatura română?” m-am trezit întrebându-l, speculând să-i răstălmăcesc curiozitatea. Și-a îndepărtat mâna dinspre mine ca și cum ar fi permis suflătorilor orchestrei să intervină în concert. „Cu Nae Ionescu”, mi-am dat singur replica pentru a nu-i da timp de gândire. Mina pe care călcasem întârzia să explodeze. Sau poate că nu călcasem pe ea, ci doar îi dădeam târcoale. 

„Náé Joneszkú?” m-a imitat mai mult retoric, măsurându-mă din priviri. „Interesant ce spui, tinere domn, voi ține minte”, mi-a bâiguit și am zărit parcă în ochii lui un dram de admirație pentru abilitatea mea de a ieși din încurcătură. „Ridică-te și apleacă-te puțin în față să te lovesc cu ciocănelul de-a lungul spinării.” Aham, acum meritam să fiu consultat deplin. „Nu te speria, e o procedură standard.”

În timp ce mă lovea cu ciocănelul interesându-se dacă mă doare, mintea mea a născocit că în cealaltă mână i-ar fi stat numai bine o seceră. Wishful thinking, mi-am zis, cel puțin în cazul de față. Gata, are origini evreiești. Ba nu, are ochi de neamț. Nu, totuși, e mai curând evreu așkenaz…

„Ce ai tu, tinere domn, are multă lume la vârsta ta, nu trebuie să te impacientezi. Tu cari cărți, alții ridică mobilă, iarăși alții femei sus pe bar. Înțelegi la ce mă refer?”

Și s-a pus din nou pe dictat paragrafe. Mâinile urcau și coborau acum la un nivel superior, semn că în capul lui muzica – sau diagnosticul meu – atinsese cote mai înalte.

„Deci ziceți că nu trebuie operat?!”

„Nu, tinere domn, se reglează de la sine cu niște fizioterapie. Și când te întorci la anu’ cu un nou RMN, să-mi zici dacă a fost tradus la voi Wass Albert. Edițiile exacte, anul și editura. Te rog eu frumos.”

„Ce tare! Ăhm, sigur…” i-am răspuns, convins că n-o să mai calc pe la el.

„O ultimă curiozitate, tinere domn. Dacă nu e cu supărare, îmi poți spune cine m-a recomandat?”

„O… o rudă îndepărtată a unui prieten din copilărie”, i-am răspuns, „o doamnă, ginecolog de meserie. Îmi scapă numele…”

„Bine, tinere domn, sănătate! Următorul!”

Am ieșit din cabinet și am sesizat cu mirare că de secunde bune cu degetul arătător de la mâna dreaptă executam în gol, molipsit, gesturile de dirijor ale domnului doctor Kerner. 

„Nu înțelegeam ce vor ăia de dincolo de ușă”, m-a întâmpinat Luca în sala de așteptare, „arătau ca Charlie din Lost când își dă duhul, varianta maghiară. Ce limbă imposibilă!”

„Károly!”

„Ce?”

„Károly. Ca niște Károlyi.”

„Mă rog. Ce ți-a zis, trebuie operat?”