Frumusețea muzicii și acuratețea interpretării, abordarea unui subiect destul de dur – boala, despărțirea fraților în urma adopției – alături de falimentul unei uzine care duce la disponibilizarea unei părți însemnate din populația orașului, sunt doar câteva linii de forță ale celui mai recent film al lui Emmanuel Courcol, cunoscut pentru Succes de public (2020) și Cessez-le-feu (2016).

En fanfare (2025) este surprinzător prin tematica socială și cathartic prin explorarea unor genuri muzicale diverse. Thibaut (interpretat de Benjamin Lavernhe) este dirijorul faimos, care, în urma unui diagnostic dramatic, află că fusese dat spre adopție în copilărie și că ajunsese într-o familie care i-a putut oferi o educație aleasă, dar și că mai are un frate de care nu știa nimic. Fratele necunoscut – Jimmy (interpretat de versatilul Pierre Lottin) – este pasionat de muzică, la rândul său. Filmul emană o sensibilitate aureolată de bunătate, pusă în relație cu o căutare continuă, necesară a reperelor, atunci când adevărul și certitudinile pe care fiecare dintre cei doi frați le considerau de nezdruncinat s-au năruit, iar viața le-a fost falsificată din dorința de a fi protejați, de a nu suferi. Regizorul francez ne oferă – în linii mari – o comedie cu tușe de umor negru, un pic de melodramă și numeroase pasaje muzicale interpretate exemplar.

În plus, filmul lui Courcol restituie efortul de echipă al unor muncitori pasionați de muzică, deși amatori, cu știința și siguranța dirijorului pentru care devine proiect existențial să redea bucuria (de a trăi și de a cânta) unei întregi comunități amenințate de faliment, de șomaj, de derivă financiară. Întâlnirea celor doi frați, chiar după foarte mulți ani, este șansa dăruită fiecăruia. Versurile lui Benny Golson din I remember Clifford (disc dedicat memoriei lui Clifford Brown, geniu muzical care a murit la 25 de ani într-un accident de mașină) le sunt cunoscute amândurora. O perioadă de remisiune le permite celor doi frați să se (re)cunoască, să greșească și să învețe din erori, să ierte și să aprecieze ceea ce le-a fost dat să trăiască.

Filmul oferă cu generozitate o călătorie în lumea muzicii, de la Debussy la Ravel, de la jazz instrumental la orchestră, de la Mozart la Charles Aznavour și Dalida.

Cunoscut mai degrabă ca actor de teatru (la Comédie Française), Benjamin Laverhne a fost distribuit în roluri care i-au adus nominalizări și premii și în industria cinematografică, de la C’est la vie! (2017), în regia lui Éric Toledano și Olivier Nakache sau în Love at Second Sight (2019), regizat de Hugo Gélin ori în My Donkey, My Lover & I (2020), regizat de Caroline Vignal.

Thibaut este și compozitor, iar moștenirea sa artistică este o lucrare muzicală complexă, la care lucrează cu pasiune zi și noapte, chiar și în călătoriile tulburătoare către o provincie magnetică, plină de oameni perseverenți și muncitori, pe care nu o poate ignora, fiindcă își dorește să fie cât mai aproape de fratele recuperat mult prea târziu: în vechea hală golită de toate utilajele își au loc instrumentele muzicale ale foștilor angajați, după ce primăria îi evacuase din sala de repetiții în care se întâlneau pentru repeții.

În 2025, pentru rolul lui Jimmy din En fanfare, Pierre Lottin primește distincția César pentru cea mai importantă revelație masculină a anului. Cu regizorul francez Emmanuel Courcoul, Lottin mai lucrase în trecut, pentru rolul din Un triomphe/The Big Hit (2020), peliculă care urmărea viața actorului și a regizorului suedez Jan Jönson.

Finalul filmului este minunat construit, juxtapunând, pe de o parte, orchestra dirijată cu ultimele sforțări de către Thibaut, extenuat de boală și de efortul de a dirija opera la care lucrase ani de-a rândul și, pe de altă parte, mica orchestră de provincie dirijată de Jimmy (care, în urma unei izbucniri violente, a făcut ca întreaga echipă de instrumentiști să fie descalificată de la competițiile regionale). Este un omagiu adus profesionalismului, umanității și genialității lui Thibaut, dar și umanității sale, sensibilității sale aparte. Se întâlnesc, astfel, două tipare umane, două feluri de a privi lumea, două încercări de a o face mai frumoasă, în tot cazul, mai acceptabilă.

Numeroase cadre domestice, marcate de o familiaritate aparte, dar și secvențe din săli de spectacol, cu apertură specială, generează dialoguri firești, dar și tăceri pline de sens care alternează cu bogate arii muzicale ce motivează bucuria de a trăi muzica, de a explora stiluri diferite, pentru a ajunge la desăvârșire.