Te întorci, cu un fel de timiditate, la cartea celui mai tânăr autor debutat în 2024: dacă n-o să-ți mai spună nimic? Alex Frandeș, 19 ani, din Bistrița, a publicat – la editura Charmides – Inimioară: 94 de pagini de poezie ludică & inteligentă, amintindu-ți-i pe junii bistrițeni de odinioară (Partene, Coman, Văsieș). 

Îți dai seama că ți-e dor – în buncărul antiatomic & deprimist al poeziei contemporane – de versuri uneori alintate sau emo, dar și exuberante, și infuzate cultural. Așa că deschizi, a enșpea oară, cu infinite precauții, cartea – la fel de îndepărtată de tine în spațiutimp, ca extratereștrii lui Spielberg de reziduurile civilizației umane, în Inteligență artificială. Aproape că ți-e milă de autorul care debutează – asta, da, îndrăzneală – sub fascinație bolañiană, alegându-și un motto caligramatic din maestrul viscerealist. Însă pînă la finalul feericoșmaresc, postbolañian, Frandeș e convingător – deja – în multe poeme. Inimioară – titlul trimițând firește la termenul românesc pentru emoticonul în formă de inimă – e folderul în care sunt salvate poeme și conversații, chipuri ale prieteniei, extaze și spaime transcrise în vers alb sau proză, într-o sintaxă orgolios-personală.

La început, ne învăța Es. Pop, a fost sfârșitul. În cazul lui Alex, coșmarul-trip cu dilări șchiopi și atmosferă de karaoke milenial: „alergam, urmăriți de nu-știu-cine. Absolut orice altceva era doar pluș sub piele. Mintea mea – un fulg de benzină comprimată. Stau acum singur în camera de la etaj, ca pe coada minunată a unei stele, și citesc poemele lui Richard Brautigan, cu voce tare. Mă abțin să nu plâng. Lumina – un pumn de sâmburi de măsline ținuți mult timp sub limbă. Pastiluțe colorate. Durere fină sub ochi. Mi-e groază să nu-mi pătez cumva mânecile pufoase de la maleta, de la bluza pe gât pe care mi-am cumpărat-o ca să-mi schimb look-ul, să arăt mai a alex frandeș, mai a focă, cu boticul meu plin de firimituri de pâine prăjită, cu mustățile ridicate, fixe, încordate, în poziție de atac.” (p.94) Și, ca să lucrăm în logica poetului, sfârșitul sfârșitului, ca o fotogramă lucidă post-carnaval: „Deschid whatsapp-ul, încerc să le scriu marei și lui tibi câteva mesaje. Degeaba. Mă întorc la etaj. Și mă uit pe geam. Nu sunt foarte fericit. Dar pot vedea cum arată lucrurile din depărtare.” (p.94) Esența poeziei e captată abia după ce ai scris poemele, după ce ai terminat cartea, în fine, după ce ți-ai construit personajul (mi-amintesc de travaliul inuman pe care Billy Corgan îl vedea îndărătul personajului de succes Kurt Cobain, disperarea care trebuie să-l fi stăpânit ani și ani pînă la Bleach și Nevermind). După ce ai dat și ai primit inimioară în textul acesta hibrid, transgender dacă vreți, care mustește de viață & promisiuni & prietenie: „I-am scris lui tibi să mergem la o bere. // M-a întrebat dacă mergem la un local sau bem ca drojdierii / un pet de doi litri jumate, de ciucaș. // I-am spus că un pet. // Mi-a dat like la mesaj. O inimioară, ca o lămâie caldă. // Uite-așa <3” (p.82). 

Generația digitală actuală mai are încă, printre video-uri & mesaje, acces la real (cărți de poezie, café, stradă), fiind departe de atutoizolarea totală, narcotică a adolescenților mutanți dintr-un scenariu (ce pare azi tot mai plauzibil, ca-n romanul Sfârșitul copilăriei) de Arthur C. Clarke: „Situația e cum nu se poate mai plăcută pe bistriței 24. Mesajele pe whatsapp curg ca apa de la robinet. tibi îmi scrie în draci. mara îmi trimite video-uri de la orele de actorie. Un flux continuu de replici, de arome, care-mi intră pe nas și mă fac să tremur. Închid ochii, simt cum nările mi se dilată până la neființă. Întind brațele și lovesc fără să vreau grămezile de cărți de pe birou, volumașele de poezie de Teodor Dună, Ted Hughes, M Ivănescu, care se împrăștie pe jos, portocale ieșite din gura unui bătrân.” (p.78) Structura lui Frandeș (aka personajul poemelor lui) este a unui epicureic, a unui senzualist, în „raportul” de activitate al căruia ce mănânci, bei, îmbraci și, mai ales, cum te bucuri în realul ca un mall abia deschis sunt lucruri mai importante decât lamento-ul & zvârcolirea socială & etilismul sumbru ale generației 2000; nu-mi pot imagina, fără un zîmbet, că Alex Frandeș ar fi debutat prin 2000 și ceva cu poeme care încep așa: „acum că ne-am pierdut virginitatea, și eu și cristi și tibi, nu ne rămâne decât să ne luăm de mână și să vorbim despre cireșe. // despre textura lor cărnoasă, ca un norișor fiert la foc mic, la un ochi de aragaz, unde o emoloaică își freacă ochii de metalul negru, încins.” – fruntea sus (cu jumătate de normă), p.60. Spui „emoloaică” și cauți pe google și te luminezi, adică realizezi că poți pluti și la relectură pe „norișorul fiert la foc mic”, în vibe-ul emo. În jargonul noii poetici trademark Alex Frandeș – nonagresive, benigne, ludice. Unde prietenii, arhangheli necesari chiar și în era digitală, s-au întrupat din pixeli fix așa: „tibi morar nu e nimic altceva decât / o melodie mișto, pusă pe repeat / într-un șănțuleț prăfuit din creier, stând cu o cârpă / mototolită în mână, frecare după frecare / gândăcel după gândăcel și / usturoi după usturoi, într-un moment ciocolată / cât mai lung, în care dinții mei strâmbi / nu fac altceva decât / să danseze.” (p.49)

Și mai e poemul numit terminal, cu imaginea unui dreptunghi adăpostită între versurile: „Am desenat un dreptunghi. / (…) Și mi-am așezat inima în el. / Apoi m-am pus în fața calculatorului și am scris.” (p.34) E o puritate studiată și seducătoare aici, în răspăr cu poeticile mai dure și ancorate ideologic (corect, ce-o fi însemnând asta!) printre mileniali. Același hedonism obiectivist, aceeași privire proaspătă în amplul poem enumerativ intitulat platformă: fotografii din vacanță surprinzând comicul existențial & tandrețea pe care nu obosește să o cerșească lumea noastră aici & acum. 

Un băiat stă pe plajă și semnalizează în codul morse unor vapoare înaintea furtunii (iscate ca-n Ponyo, de Hayao Miyazaki); semnalizează, de fapt, într-un cod neomologat, particular, pe care doar marinarii/cititorii rafinați îl vor pricepe și, la rigoare, îi vor acorda inimioară: „Luna din 2023 la fel de elegantă / ca un sacou peste un tricou alb / peste niște blugi largi peste niște bocanci de toamnă / plini de noroi, lăsați lângă ușa de la intrare // sau ca nisipul de revelion / pe plaja din constanța, stând în / turnul salvamarilor, cu ochii închiși / și c-o pietricică / purtată mult timp în gură.” (p.21) Când textul se transformă în blocuri de proză și acoperă mai mult de o pagină, notația devine greu de urmărit. „Codul” își pierde atunci din savoare și devine un mecanism pur defensiv, de bruiaj, ca lighenele și sforile întinse de Horacio Oliveira în nu mai știu care capitol din Șotron.

Obiectul numit Inimioară are portanță și sper să aibă și șansă (adică iscusiți cititori).