Orașul Constanța a constituit în anul 2024 subiectul uneia dintre puținele lucrări științifice care îl descriu și analizează. Este vorba despre un articol publicat la prestigioasa editură academică „Elsevier”, lucrarea fiind întocmită de către un colectiv extins, ce include cadre universitare ale Universității Ovidius (Facultatea de Științe Naturale și Agricole) și ale Universității București (Facultatea de Geografie), precum și reprezentanți ai Institutului Național de Statistică. Această marcare a înșiruirii de foruri academice și nu numai, precum și de diverse alte specialități, are scopul de a ilustra una din principalele caracteristici ale urbanismului, și anume interdisciplinaritatea. Unii dintre autori sunt totodată și membri ai Asociației Profesionale a Urbaniștilor din România – sucursala Constanța. Problema abordată este una spinoasă, pentru metropola tomitană în general, dar și pentru situația generală la nivelul țării: spațiile verzi, sub forma particulară analizată și cuantificată în acest caz de accesibilitate a parcurilor urbane.

Articolul este intitulat conform traducerii din limba engleză „O evaluare bazată pe GIS a accesibilității pietonale a parcurilor urbane din orașul Constanța, România.” GIS – acronimul de la Geographic Information System – reprezintă probabil în acest moment punctul culminant al ideii de „smart” în planificarea urbană. Înseamnă la urma urmei tot un plan al orașului, dar unul incorporând informație geo-referențiată cu ajutorul satelitului, o hartă ce nu îți spune doar „unde” foarte precis, ci și „cum” și, mai ales, „de ce”. O astfel de lucrare științifică presupune un model matematic, chiar dacă termenul de „accesibilitate” din titlu pare a induce o dimensiune de cercetare strict sociologică. Dar și cercetarea socială se bazează pe matematică, statistica fiind doar unul dintre multele exemple. Iar structura unui astfel de articol se află la intersecția a cel puțin două de astfel de dimensiuni, ce corespund în realitate relației dialectice calitativ versus cantitativ: o dimensiune geografic-urbanistică concurentă cu o alta sociologic-statistică. Paradigma „Orașul de 15 minute”, ce a furnizat în trecutul recent subiectul atâtor conspirații și care, trebuie să o spunem cu această ocazie, celebrează deja peste un veac de preexistență conceptuală – în forma diagramei Unității de Vecinătate a lui Clarence Perry din 1923 – are în centrul ei tocmai această idee a accesibilității: cum poate locuitorul unui oraș, respectiv cartier, să poată beneficia de dotările de proximitate, printre acestea numărându-se și un banal parc urban.

Studiul invocat utilizează niște praguri de distanță destul de clare pentru a măsura această disponibilitate: 400, 800, 1200 de metri, respectiv situația de a fi amplasat în afara zonei de accesibilitate. Astfel aflăm că, din totalul de 15 parcuri ale municipiului, totalizând o suprafață de aproape 80 de hectare, cam 20% din populație are acces la unele dintre acestea în raza de 400 de metri raportată la domiciliu, aproape 30% în marja dintre 400 și 800 de metri și, în jur de 15%, dispune de un spațiu verde amenajat până la distanța de 1200 de metri. Făcând totalul, rezultă că aproape o treime din populația orașului este situată în afara bornei de 1200 de metri, această valoare reprezentând cuantificarea în timp a unei durate de cam 15 minute. Iar aceste date cantitative sunt susținute/explicate de informații calitative: de ce sunt atractive din punct de vedere imobiliar zone precum Delfinariu/Faleză Nord sau Tomis 2? Pentru că gravitează în jurul celui mai mare parc din oraș, Parcul Tăbăcăriei. Un procent de 97% din locuitori ai cartierului Delfinariu au acces, prin urmare, la o zonă verde amenajată în apropiere, la care se adaugă calitatea specifică a unei densități de construire relativ scăzute raportate la alte zone din oraș. Privind hărțile furnizate de articolul analizat, chiar și ochiul nespecialistului poate sesiza falia care există de-a lungul axei nord sud a orașului. Aproape toate spațiile verzi dedicate loisirului – cu excepția Parcului Viitorului, chiar și acesta fiind situat pe limită – sunt amplasate în partea estică. Ce spune acest lucru? Că în zona de creștere excentrică a orașului – partea vestică – nu au fost prevăzute astfel de spații verzi amenajate. Iar termenul de „excentric” este folosit aici în sens propriu, pentru că, în cazul localităților riverane, excentricitatea reprezintă o caracteristică definitorie: se dezvoltă în afara centrului geometric/istoric. Însă tema generală care descrie și circumscrie această deficiență este una comună pentru toate marile orașe ale României și o problemă a lumii contemporane în general: suburbanizarea.

Să vedem însă ce se întâmplă la proprietarii de drept ai termenului de „suburbie”, adică în Statele Unite ale Americii, pentru că, rămân la opinia susținută și de alți specialiști români conform căreia, în cazul țării noastre, nu vorbim despre suburbie, ci mai mult despre  periferie, într-o accepțiune urbanistică și nu doar una figurată. Luând spre analiză bunăoară exemplul orașului american Atlanta, descoperim practic unul dintre cele mai verzi orașe privite de sus, din satelit, o mostră de urbanitate ce ar putea fi catalogată drept un parc extins. Și totuși, nu reprezintă neapărat un model, pentru că este totodată un – să îi zicem totuși – city foarte dispersat, foarte suburbanizat. Distanțele sunt foarte mari, dependența de automobilul personal devine una cronică. Da, empiric vorbind, pare că problema poluării este parțial contracarată prin prezența masivă a vegetației, dar, lăsând la o parte consumul intensiv de combustibili fosili neregenerabili, poluarea nu este singurul aspect de luat în calcul. Unul din eșecurile urbanismului modernist a fost reprezentat de către un aspect oarecum nebănuit: dimensiunea socială. „Turnurile în parc”, precum a fost descrisă succint metaforic această viziune grandioasă și uniformizantă încă de la nașterea ei în anii ‘20 ai secolului trecut de către creatorul ei, arhitectul elvețian Le Corbusier, a vrut să asigure individului „bucuriile esențiale”: soare, aer/spațiu, vegetație. Nimic mai nobil, însă această utopie care a dezlocuit practic orașul istoric, văzut la vremea respectivă ca insalubru, a reprezentat în fapt un mare fiasco social și de aici decăderea. Distanțele mari au generat anomie socială, fapt care a condus practic la disoluția comunității. Paradoxal sau nu, urbanismul modernist a apărut ca urmare a unui alt concept destul de radical de la finele secolului al XIX-lea, idee care, deși indică o dimensiune peisajeră prezentă în titulatură – Orașul Grădină – a însemnat în primul rând un concept social. Clădirile dispuse izolat pe generoasele suprafețe verzi – care nu au aparținut nimănui de fapt, mai ales în țările blocului socialist acolo unde utopia modernistă a fost edificată cu predilecție – nu s-au putut agrega într-un polis. Prin termenul grecesc desemnez ceea ce se înțelege atunci când facem referire la oraș pentru a indica comunitatea urbană, și nu doar construcțiile laolaltă cu spațiul liber ale acestuia. Unul dintre personajele cele mai populare și mai iubite din istoria urbanismului, jurnalista activistă americano-canadiană Jane Jacobs, apreciată de mase și detestată de către (unii) profesioniști tocmai pentru că nu a avut o formație clasică de planificator urban, avea să noteze în cartea ei fundamentală „Mărirea și decăderea marilor orașe americane” din 1961: 

„Există pericole în a sentimentaliza natura. Cele mai sentimentale idei implică, la bază, un irespect profund, chiar dacă neconștientizat. Nu e nicio întâmplare că noi, americanii, poate campionii sentimentalilor cu privire la natură, suntem în același timp probabil cei mai vorace și mai lipsiți de respect distrugători ai sălbăticiei și peisajului rural.” (Jacobs, 1961: 445)

În această scriere capitală, ce îmbină filozofia planificării cu observarea atentă a situației particulare, Jane Jacobs recurge într-un capitol dedicat la analiza spațiilor verzi urbane și, mai precis, insistă asupra rolului social al parcurilor de cartier. O întrebare piruetă din conținutul textului conturează problema principală: „De ce nu sunt adeseori oameni acolo unde sunt parcuri și nu sunt parcuri acolo unde oamenii sunt?” (Jacobs, 1961: 95). Răspunsul simplificat al unui urbanist ar suna cam așa: pentru că un parc nu se amplasează doar acolo unde există o resursă considerabilă de teren, ideea de mai bine mai mici și mai multe. Iar pentru explicația dezvoltată, să o lăsăm pe Jane Jacobs:

„Parcurile sunt locuri volatile. Ele tind să parcurgă intervalul cu extremele popularitate și nepopularitate. Comportarea lor este departe de a fi simplă. Ele pot fi caracteristici încântătoare ale cartierelor orașelor, precum și bunuri economice ale vecinătăților de asemenea, dar, din păcate, puține sunt astfel.” (Jacobs, 1961: 89)

    Pe lângă faptul că demantelează mitul cu privire la parcuri drept „plămânul verde al orașului” – pentru că oceanele de aer de deasupra sunt de fapt cele ce opresc metropolele de la sufocare – Jane Jacobs ne vorbește despre fragilitatea unui spațiu vaccum, aflat permanent sub riscul decăderii: de la vandalism, vagabondaj și alte tare urbane până la abandon total. Parcurile trebuie să fie animate social, de către diverse categorii sociale, pe toate perioadele anului, să aibă o scară adecvată și o oarecare centralitate, asta chiar dacă sunt situate la periferie. Dacă se găsește o amplasare bună, parcul unui cartier pauper poate realiza multe prin caracteristicile sale, dar poate și distruge totodată dacă decade. Să sperăm că, în cazul Constanței, noul parc prognozat DN3C din zona cartierelor Tomis Plus și Boreal, în afară că va majora în mod real cantitatea de spațiu verde per capita și va echilibra parțial disproporția est vest menționată anterior, va fi scutit pe termen lung de forțele tensile ce îi pot genera disoluția ca spațiu public.

………………………………………………………………………………………………………………………………

În prima carte a lui Frank Baum din 1900, intitulată „Minunatul Vrăjitor din Oz”, aflăm că pereții Orașului de Smarald sunt verzi, dar orașul în sine nu este. Cunoaștem deznodământul poveștii, cum că orice vizitator al Orașului trebuie să poarte ochelari verzi pentru a putea intra. Motivul oficial este de a proteja ochii nou venitului de strălucirea și gloria citadină, însă, la urma urmei, tot ceea ce creează această aparență nu îl face mai „verde decât oricare alt oraș”, după cum sună chiar exprimarea autorului cărții. Cât despre smarald, cam bănuim unde bate metonimia lui Baum: către forma de plural.

Titlul și sursa imaginilor

1. captură de imagine după pagina oficială a registrului local al spațiilor verzi Constanța

Esri. „Topographic” [basemap]. Scale Not Given. ” RLSV – public”. April 22, 2022. https://primariact.maps.arcgis.com/apps/webappviewer/index.html?id=64683fc601bd48e5b34c554ad80dfcf4  (October 10, 2024).

2. planul orașului Constanța văzut din satelit

NASA, Constanta STS112-E-6329 lrg, marked as public domain, more details on Wikimedia Commons

3. vedere aeriană a orașului Constanța

imagine din dronă, credit: Marian Adochiței

4. planul orașului Atlanta, Georgia, S.U.A. văzut din satelit

Contains modified Copernicus Sentinel data 2022, Atlanta by Sentinel-2 2022-04-19, CC BY-SA 3.0 IGO

5. vedere aeriană a orașului Atlanta, Georgia, S.U.A.

formulanone, Atlanta Skyline – March 2019, CC BY-SA 2.0

6. prelucrare a imaginii nr. 1., prezentând ponderea reală a parcurilor raportată la restul spațiilor verzi

credit: Sebastian Ionescu

Bibliografie

Cracu, G.-M. et al. (2024) ‘A GIS-based assessment of Pedestrian Accessibility to urban parks in the city of Constanța, Romania’, Applied Geography, 165, p. 103229. doi:10.1016/j.apgeog.2024.103229. 

Jacobs, J. (1961) The Death and Life of Great American Cities. New York, NY: Random House.