Cum scriu despre o carte care nu mi-a plăcut? Aici e-aici. Că despre una care m-a uns la suflet e simplu, ies cuvintele din mine ca berea din sticlă. Dar acum, na, altă făină se macină la moară. Așa că mai bine-ncep cu povestea lui Radu din Cluj.

Mergea Radu al meu la cenaclul literar (nu știu la care anume, că eu nu-s din Cluj), citea și el, vorbea și el, discuta și el, recita și el, ca toată lumea. Până într-o zi, când la cenaclu s-a prezentat Sandilăul. Ăsta era un punker destul de cunoscut al urbei, preocupat în principal de beții, bătăi și muzici, așa că i-a lăsat mască pe toți când a citit poezii, producție proprie. După lectură, privirile s-au îndreptat spre Radu, care, ca lider informal, avea datoria morală să ia cuvântul. Și Radu l-a luat. I-a explicat Sandilăului, cu cele mai alese formulări, că poeziile lui nu erau tocmai reușite. Sandilăul și-a strâns manuscrisele și-a plecat. Ceasul rău îl prinde pe Radu pe-o stradă pustie, seara, după vreo două luni. Unde dă nas în nas cu Sandilăul și gașca lui de punkeri, care-l întreabă: „Șnițele sau mititei”? Radu zice: „Șnițele!”.

Și l-au bătut ca pe șnițele. 

Am terminat ieri lectura romanului Strania valiză a domnului Silberstein de Cătălin Mihuleac (Humanitas, 2024) și prima mea grijă a fost să aflu dacă autorul este tare la bătaie. Când am aflat – am și eu oamenii mei – că nu, am răsuflat ușurat și m-am apucat de scris prezenta recenzie, care sper să-mi aducă mai mulți prieteni decât dușmani. Dar, dacă nu, măcar am inima curată. Scriu ce cred!

Cartea are și calități. În mai multe rânduri, autorul spune adevăruri neplăcute despre propria noastră tagmă: „Nimic nu‑i bagă‑n boale mai tare pe scriitori decât spectrul uitării la care sunt expuși după ce dau ortul popii”, sau: „Pentru mine, a participa la conceperea și construcția unui bestseller ar fi însemnat doar posibilitatea de a‑mi lua revanșa pentru toate suferințele îndurate într‑un perimetru în care mă agitasem trei decenii, fără să provoc vreo undă de șoc”; după cum se vede, Mihuleac nu se iartă nici pe sine – dar nici pe alții: „Totul până la proză. Cu o acceptare a limitelor creative pe care mi‑ar plăcea s‑o văd și la alți confrați, considerase că toiagul său n‑avea suficientă forță pentru a bate la porțile povestirii și ale romanului”. Mai dă și din casă, adică explică ce pățește un autor, orice autor, cu modelele reale ale personajelor sale, problemă insolubilă a literaturii și asta nu de azi, de ieri, ci de la Aristofan încoace și de fapt dintotdeauna: „Intrasem cu rubedeniile personajelor mele în diverse buclucuri. În urmă cu doi ani, printr‑un tertip demn de serviciile secrete, o profesoară pensionară de matematică pusese mâna pe manuscrisul ultimului meu roman, ce‑aștepta pașnic să intre la tipografie. Fusese informată că‑i portretizasem un unchi decedat și hotărâse să intervină, ca nu cumva memoria aceluia să fie ofensată”. Nici de cititori n-are milă Mihuleac, și aici n-am cum să nu fiu de acord cu el: „Îndată îi alcătuiesc și ei o fișă de personaj, că vedetele sunt pentru cititori ca hârtia de prins muște”. Are dreptate 100%, iar directorii de vânzări ale tuturor editurilor știu asta prea bine. Nimic nu bate la succes de public autobiografia unei vedete. A, că la critici n-are nicio trecere respectiva autobiografie, și asta-i adevărat; dar cine-i bagă-n seamă pe critici? 

Cu strângere de inimă, sunt nevoit să mă recunosc în acest pasaj infam: „Aflase de obiceiul meu de‑a realiza lucrări în proză la comandă, cu materialul clientului, dar nu ceruse referințe comportamentale. Era o gafă că mă considerase onest. Îmi oferise un târg din care ambii aveam de câștigat: el mă ajuta în profesie, oferindu‑mi un subiect acroșant, iar eu îl ajutam să‑și scoată strămoșul de la naftalină. Mă tratase cu respect, pân‑am început tergiversările. Dacă umblam cu șmecherii și urmăream să‑l tapez, putea găsi în locul meu pe altul, mai talentat și mai corect. Să nu uit că un criteriu pentru care dorise să lucreze cu mine fusese domiciliul meu”. Așa fac și eu; ei, și ce? E vina mea că locuiesc la Bruxelles și că oamenii – toți oamenii, absolut toți oamenii – având mai mulți bani decât mine, mă caută să le scriu poveștile, contra cost? Ce? Eu din ce să trăiesc? Sinecuri există, da (aici e raiul sinecurilor), dar sunt pentru alții. E bătaie mare, nu prinde oricine! 

Mi-au mai plăcut franțuzismele rare, de care n-a auzit neam de neamul meu. Având în vedere că mă trag din neam de ciobani, asta e normal: „fără ca nimeni să‑i disturbe la vie de patachon – cum numeau francezii traiul pe vătrai”, sau: „la care se‑adăuga un strângător de firimituri – așa‑numitul ramasse‑miettes  – lucrat în argint și cumpărat din primii bani câștigați cu manufactura sa”. 

Al treilea și ultimul lucru pe care l-am apreciat la roman este învățătura de căpetenie cu care m-am ales în urma lecturii. Sună așa: ieși din ghetou, dar rămâi în valiză (în text: „atât de etanș intrase Zinel în carcasa lui Guillaume Silberstein, că reușea să‑i ducă pe‑o nouă treaptă principiul de a ieși din ghetou, dar de‑a rămâne totodată în valiză”). Ce vreau să spun cu asta: am ajuns în Berceni la etatea de cinci anișori și-am izbutit să scap de-acolo la 45. Degeaba l-am alintat noi, localnicii, și i-am spus „Bercsényi” în loc de „Berceni”, că tot ghetou era. Și eu am visat să fug din ghetou la Paris și să ajung faimos; lui Silberstein i-a ieșit figura, mie nu. Dar faima are prețul ei. Iar prețul ăsta este moartea. Iată: „celebra Rafle des notables din 12 decembrie 1941 fusese gândită ca o replică la actele teroriste soldate cu moartea a doi ofițeri nemți din Franța ocupată”. Așa că poliția franceză (supervizată de germani) face o razie (rafle) și ia din casele lor o mulțime de evrei parizieni ce-avuseseră imprudența de a deveni celebri. Printre ei, și pe amărâtul de Silberstein, fabricant de poșete (!), dar și pe prietenul său Bernard Natan, mogul al cinematografiei franceze; amândoi, imigranți proveniți din ghetoul Iașiului. Natan e mult mai celebru decât Silberstein. E ușor de ghicit cine scapă de cuptoarele de la Auschwitz și cine nu. Da, da. Celebritatea costă. Am băgat la cap învățătura. Nu mai vreau să fiu scriitor celebru. Mi-e foarte bine așa cum sunt! 

Unde m-a omorât romanul lui Cătălin Mihuleac? În trei puncte, oarecum esențiale. Stilul. Vocile. Finalul. Am s-o spun pe scurt: finalul e complet ratat, vocile personajelor sunt artificiale, iar stilul este exagerat de încărcat, geme de tropi la fiecare paragraf, face lectura un chin, o tortură, o pedeapsă. Nu zic mai mult. Eu nu sunt Radu, s-o pot încasa de la toată gașca și să scap cu viață, așa că las cititorii să judece, fiecare pentru sine: „Când își începea ziua de lucru, opera rapid în abdomenul câtorva sacs à main purtați en bandoulière pentru a‑și face cuantumul planificat de bani, după care se regala cu nectarul și ambrozia păstrate de curtea regală a marochinăriei numai pentru favoriții săi” (ăsta e personajul Zinel). „Căci da, băiatul nimănui, orfanul cu mamă vie îi plângea pe pieptul obrazului și pe obrazul pieptului, în timp ce‑o răsfăța cu petunia delicatei lui sperme, iar ea n‑ar fi schimbat toate minunile Luvrului și Orsay‑ului pe‑acele capodopere născute din dragostea fără cusur” (tot Zinel). „Uneori, pândea cu răbdare tigrată momentul mersului la toaletă dictat de presiunea atât de mare pusă pe vezică, încât gazela pișorcoasă abia apuca să‑și scoată șervețelul din tașca pe care‑o uita deschisă” (același Zinel). 

Las pentru la final comparațiile pe care autorul și le aplică sieși: „Mulți părinți animați de intenții lăudabile au încercat să‑mi bage‑n cap ideea că schimbarea scutecelor la copilul personal e‑un ritual mai maiestuos ca schimbarea gărzii la Palatul Buckingham”, sau: „Departe de‑a mă flata, situația în care eram mă frământa ca un maseur cu înclinații sadice”. 

Dacă mi-ar cere cineva părerea – dar, desigur, nu mi-o cere nimeni – și m-ar întreba dacă e-o carte bună, aș răspunde tot c-un citat din Cătălin Mihuleac: „Tăcut și modest, autorul acestor rânduri îl roagă pe cititor să‑și dea singur răspunsul”.