„Pentru clădirile urâte există întotdeauna iedera” circula mai demult o vorbă aproximativă pe care, cu toată căutarea instantanee digitală de astăzi, nu o pot atribui cuiva anume. Să fi fost poate Oscar Wilde, Bernard Shaw sau mai degrabă Mark Twain printre cei care ar fi putut născoci maxima glumeață? Posibil că nu puțini dintre noi își pot imagina ceva mai frumos decât un peisaj mediteraneean, care are undeva în fundal și o vilă romană clasică învăluită – fie și doar parțial – în iederă. Constanța a avut propriul său astfel de edificiu reper, iar corpul central al Universității Ovidius părea a deține un pedigree academic mai nobil atunci când nișa urbană de pe bulevardul Mamaia afișa în culise pereții săi tapetați cu iaedera helix. Sigur, lăsând romantismul la o parte, plantele cățărătoare pot deveni de multe ori o adevărată pacoste pentru fațadele unei construcții istorice, distrugând ornamentația pe lângă multe altele, reprezintă și acesta un aspect, unul deloc neglijabil. Dar nu iedera de pe case constituie subiectul prezentului text, ci o translatare înspre vremurile prezente a acestei idei de „tratament” pentru edificiile văzute ca fiind inestetice sau, dacă nu întru totul respingătoare, atunci cel puțin lipsindu-le „acel ceva” artistic: graffitti art.
Ca un disclaimer paradoxal de început: deși cunoștințele mele despre această direcție artistică sunt aproape nule și, ca parte reprezentativă pentru întreg, cam toate cele legate de arta modernă în general – cu toate că sunt la urma urmei și un consumator de muzică pop precum toată lumea – totuși, prin prisma formării profesionale în cheia modernismului, apreciez multe dintre curentele arhitecturale contemporane sau recente. Dacă nu neapărat din punct de vedere formal/estetic sau al filozofiei inerente, atunci cel puțin înțeleg și accept ceea ce acestea au dorit să semnaleze, să transmită, de fapt diagnosticul pe care l-au pus societății pe de-a întregul. Pe această listă destul de lungă se află și detestatul brutalism, acel furnizor neobosit de calcane, adică de imense ziduri oarbe din beton brut ce se cer umanizate cu artă și, prin asta, oarecum anulate ca prezență. Prin urmare, este destul de clar, perspectiva asupra arhitecturii este cea care primează, fie ea una istoric nostalgică, precum clădirile de patrimoniu, fie una futurist distopică, precum a fost experimentul brutalist.Pe de altă parte înțeleg respingerea arhitecturii moderne de către o mare parte a locuitorilor planetei. Desigur, nostalgia – sentimentul definitoriu al acestor zile tulburi – reprezintă mai mult ca niciodată o componentă importantă. Totuși, nu e de prisos a menționa că, o critică a edificării contemporane a pornit mai întâi din interiorul breslei, cu câteva decade înainte ca postmodernismul anilor ‘80 să ne aducă aminte – fie și într-o manieră maladivă și ironică – de filozofia construirii a unor vremuri demult apuse. Filmele distopice ce redau arhitectura brutalistă a anilor ‘60 sunt totodată și foarte critice la adresa acesteia, prezentând toate „incivilitățile” („incivilities” engl.) aferente, printre care și vandalizarea cu graffitti. Mă gândesc în mod special la pelicula „Portocala mecanică” a lui Stanley Kubrick, dar și la multe altele ce au precedat-o sau succedat-o, astfel de filme fiind expresia unei contestări a zidirii recente pornite mai întâi din sânul profesiei, imediat ce o parte importantă a reconstrucției moderniste de după război s-a încheiat pe la sfârșitul anilor ’50. Brutalismul a produs cu precădere masivele calcane din beton brut, fiind o arhitectură ce și-a asumat compozițional peretele gigantic fără ferestre și a excelat pe această imagine blindată, imagine ce clar că nu reprezintă un numitor comun estetic al majorității populației. Asta nu înseamnă că majoritatea acestor ziduri oarbe pe care le vedem mai peste tot prin urbea tomitană sunt în fiecare situație studiate și asumate, înscriindu-se pe o traiectorie brutalistă sau oricare alta, ba chiar din contră aș putea zice. Ele sunt în cele mai multe dintre cazuri rezultatul construirii intensive, haotice și inestetice pe un parcelar mărunt, agrar, unul ce poate fi cu greu urbanizat din păcate. Iar graffitti-ul reprezintă, nu-i așa, cu precădere o artă urbană.
Această discuție nu poate exista complet decuplată de cea foarte complicată privind eterna condiție a artistului. În cazul particular al graficianului graffitti, o poziționare care pendulează între extremele de creator total și de zugrav la scară urbană, după cum glumea o amică sociolog. Cum procedăm? Îi putem pune acestuia la dispoziție întreaga pânză a orașului fără restricții sau îi indicăm locurile în care poate interveni, subiectele, culorile pe care le poate folosi și îl obligăm să ne arate în prealabil schițe, simulări cu posibile variante, din care să alegem? Cine face judecata de valoare la urma urmei? Vot popular? O comisie? O singură persoană, să zicem de exemplu autorul proiectului clădirii ce va constitui cadrul graffitti-ului, cum poate ar fi etic? Dar atunci cel mai probabil că nu se va mai întâmpla nimic, deoarece arhitectul, în caz că mai e în viață, în cele mai multe dintre cazuri nu ar fi prea încântat de o astfel de modificare. Pentru că graffitt-area înseamnă la urma urmei o modificare de fațadă, care în jurisprudența românească aferentă legislației în construcții prezintă o importanță considerabilă. Pe de altă parte, este o situație în caz că tu îți dorești ca propria locuință să fie decorată în interior cu forma de artă pe care o consideri reprezentativă, dar este o cu totul altceva atunci când imaginea urbană, proprietate publică totuși, este fundamental schimbată. Iar aici intrăm într-o altă discuție foarte complexă, una cu valențe ideologice, precum cea a condiției artistului de la care am pornit: dreptul la oraș. Cui aparține de fapt orașul și a sa imagine este o dezbatere care nu are un răspuns definitiv și probabil că nu va avea vreodată.
O mică biografie a underground-ului: deși a debutat ca o mișcare subversivă, protestatară, pornită din catacombele și cavernele metro-ului new-yorkez de prin anii ’70, curent a cărui marcă principală era anonimatul, această formă de artă își poate afirma un ascendent nobil în pictura rupestră. Vorbim, de asemenea, despre un graffitti antic, care are de multe ori menirea de a marca cronologic o întâmplare precum cele contemporane de tipul: „X a fost aici”. Vorbim și despre un graffitti medieval, totodată. Se pare că unii artiști ai Renașterii precum Michelangelo, Rafael, dar și alții, și-au lăsat numele scrijelite sau desenate pe ruinele romane pe care le-au studiat. Din păcate, graffitti-ul a ajuns astăzi să fie apropriat de către cultura de consum, ca multe alte tendințe. Aceasta a dat naștere la o serie de situații paradoxale, dintre care enumăr aici doar câteva privind în mod special raportul cu arhitectura și urbanismul. Ca un detaliu de început foarte tehnic, însă relevant, trebuie menționat că există panouri de construcție pentru fațadă care beneficiază de un tratament chimic special anti-graffitti, fie că prezintă o suprafață la care vopseaua spray nu aderă, fie că sunt asemeni foilor de ceapă, adică se pot reînnoi prin exfolierea succesivă a câte unui strat. Pe de altă parte se vând alte panouri de construcție, unele ornamentale și foarte viu colorate, ce fac trimitere evidentă la această artă stradală. Seria paradoxurilor continuă la nivel urbanistic, vizând de data aceasta procesul nefast al gentrificării: unele cartiere mai sărace se apără împotriva acestui flagel apelând la graffitti ca formă de protest, astfel încât imaginea urbană devine o cacofonie vizuală totală, în acest mod extrem fiind ținuți deoparte posibilii „invadatori” bogați, ce ar putea destabiliza financiar zona pauperă și crește apoi prețul proprietăților, chiriilor, al costului vieții în ansamblu. Pe de altă parte, există cel puțin un caz în care, într-un mod absolut pervers, dezvoltatorii imobiliari au apelat la graffitti tocmai pentru a atrage clientela bogată. Undeva în celebra zonă a Manhattan-ului „Five Points”, locul de desfășurare al celebrului film „The Gangs of New York”, exista la un moment dat cel mai mare muzeu în aer liber al graffitti, un fost depozit, toate muralele fiind executate cu permisiunea proprietarului. Acesta a decis ulterior să demoleze ansamblul, pentru a face loc a două turnuri de locuințe cu un grad ridicat de confort. Artiștii au acționat proprietarul în justiție pentru distrugerea creațiilor lor, însă detaliul cel mai relevant este că proprietarul a folosit în market-area turnurilor numele și logo-ul graffitti de „5Pointz”, precum și simulări de calculator ale noilor construcții, de data aceasta cu alte murale executate în mod special pentru viitorii locuitori cu dare de mână. Să notăm însă și câteva exemple pozitive: o casă din Melbourne, intitulată „Stupul” („The Hive”, engl.) afișează înspre stradă un întreg zid ornamental tridimensional, ce se inspiră fără îndoială din estetica textului imagine tipic graffitti. Arhitectul Zvi Belling, leader de design la ITN Architects, care este totodată și proprietarul clădirii, a dezvoltat conceptul împreună cu vecinul său, artistul stradal Prowla. Clădirea abundă oricum în referințe ce fac trimitere clară către cultura hip-hop, iar influența regretatei arhitecte Zaha Hadid este observabilă pentru oricine cunoaște un pic de istorie a arhitecturii recente. Într-o altă zonă de pe glob, orașul Sao Paulo își celebrează unul dintre cetățenii săi de onoare – pe marele arhitect brazilian Oscar Niemeyer, care a fost activ în meserie până la vârsta de 101 ani – cu un imens și foarte reușit graffitti executat de către artistul Eduardo Kobra. Desigur, acestea sunt doar câteva exemple pentru un posibil dialog între arte și nu înseamnă în niciun caz că poate constitui o rețetă sigură, valabilă, dacă graffitti-ul își alege ca subiect arhitectura sau cultura locului. Asta ar invalida categoric creația poate celui mai celebru reprezentant: Banksy, street artist-ul – încă teoretic – anonim, faimos pentru critica sa politică și socială globală.
În linia acestui duplex conceptual descris, exemplul personal favorit este constituit de către clădirea intitulată „Bonjour Tristesse”, precum celebra carte și ecranizare omonimă a romanului lui Françoise Sagan. Deși unele construcții au primit uneori în istorie porecle, este o situație încă și mai rară în care să primească o titulatură oficială provenind din partea publicului. Ce s-a petrecut de fapt? Un imobil de locuințe sociale destinat emigranților turci din Berlinul de Vest, ridicat în anul 1984 în zona Kreuzberg, operă a laureatului arhitect portughez Álvaro Siza Vieira, s-a trezit peste noapte graffitt-at în zona aticului cu acest mesaj: „Bonjour Tristesse”. Muralul nu prezintă virtuozitate grafică, este doar o scrijelitură în accepțiunea originară a termenului. Însă poziția acestuia lângă decupajul semicircular al aticului îi conferă detaliului luat în ansamblu oarecare calități plastice, făcând o posibilă trimitere la ochiul înlăcrimat din grafica originală a filmului, iar o parte din literele scrise răsfrânt aluzionând probabil scena cheie recurentă a oglindirii eroinei din film. Arhitectul a dorit inițial să înlăture graffitti-ul, însă ulterior a decis să îl lase, deoarece a realizat că vopsirea lui ar însemna practic renovarea întregii fațade. Și uite așa, textul a devenit parte a identității construcției, frontonul oficial cum ar veni, dând numele ansamblului cu care figurează astăzi în cărțile de istorie a arhitecturii, deși cel mai probabil reprezintă o critică a acestuia: o referire acidă la multitudinea de banale locuințe sociale ce au fost ridicate în Germania postbelică, foarte multe cu fațade formate doar din ferestre identice, fără vreun balcon măcar, asta din rațiuni pur economice. Îmi permit totuși să afirm că, deși acest bloc propune înspre stradă o astfel de anvelopantă perforată de ferestre egale, este o totuși o clădire specială, una chiar poetică aș spune, ce face trimiteri subtile la arhitectura expresionistă berlineză distrusă în mare parte de război și prezintă totuși o certă calitate a locuirii cuplată cu o oarecare varietate a interiorului. Problema este că imobilul a fost asaltat ulterior de alte graffitti-uri, cele mai multe plasate în zona accesibilă a parterului, însă unul recent și foarte vocal, țipat cu majuscule roșii uriașe sus lângă „Bonjour Tristesse”, ne amintește dacă cumva uitasem: „Bitte Lebn!” (aprox. „Vă rog trăiți!”). Violența grafică a noului îndemn ilustrează ceea ce detestăm de cele mai multe ori cu privire la graffitti: vandalizarea unui imobil care în acest caz unic înseamnă deja valoare istorică conferită de „geneza” descrisă mai sus, nu doar arhitecturală pură. Și încă ceva foarte specific pentru lumea spectacolului de azi: cățărarea pe faima altuia, chiar dacă anonimă și în ciuda faptului că predecesorul a dovedit totuși ceva cultură și sensibilitate artistică.
În chip de concluzii pentru o polemică ce poate deveni extremă, tot într-o cheie personală, dacă trimiterea proprie la cultura pop a fost desemnată prin muzică, trebuie să mărturisesc că nu mă dau în vânt după hip-hop și nici după punk, cele două curente muzicale considerate ca fiind purtătoare ale graffitti art în America, respectiv Europa. Însă, fără îndoială că dacă acestea nu ar fi existat, cu siguranță că nu am fi putut vorbi astăzi despre chestiile alea speciale din punctul meu de vedere numite trip hop și post-punk. Prin urmare, ar trebui să acordăm street art șansa evoluției pe care a avut-o jazz-ul în istorie: de la o sonoritate marginală aparținând unui grup minoritar la expresia elitei muzicii culte și avangardei. Într-un registru propriu artelor plastice, o paralelă se poate trasa cu cubismul, o metodă grafică considerată inițial de asemenea drept o „mâzgăleală”, dar ale cărui influențe răzbat în mod clar în arta graffitti, laolaltă cu Op Art și o serie întreagă de alte direcții mai mult sau mai puțin abstracte. În această direcție mediană, reconciliantă, aș translata însă în unele cazuri condiția graficianului graffitti către postura artistului clasic, căruia i se poate sugera o temă sau referință de către comunitatea comanditară, mai ales dacă vorbim de zonele istorice. Desigur, sunt conștient că asta ar anula parțial sau total din filozofia spontaneității caracteristice street art și totodată ar deschide eterna dezbatere cu privire la valoarea diferitelor părți ale orașului.
Ca o ultimă explicitare exemplificare locală a perspectivei personale: deși pot fi de acord cu graffitti-ul ce s-a lipit de peretele curb al parkingului de la Spitalul Județean Constanța, cred că vopsirea ulterioară a întregii clădiri este o exagerare, chiar dacă nu prezintă o valoare arhitecturală ridicată. Totuși, pe viitor parcă nu mi-aș dori o tratare asemănătoare a calcanului nordic din plan secund aparținând clădirii spitalului, una din mostrele brutaliste de excepție ale orașului. O cortină masivă de iederă plutitoare ar putea fi o soluție acoperitoare în caz că asta se dorește, deși, dacă stau să mă gândesc, poate ar putea și să scrie mic într-un colț la fel de bine: „FINE!”…..
Sursa imaginilor:
- Image generată folosind Vivago A.I., „Calcan din beton aparent cu iederă” Ianuarie 15, 2025.
2,3 graffitti în Miami, Florida ©Maria Steliana Popa
4 Georg Slickers, Berlin schlesische-str-7 bonjour-tristesse 20050224 p1010029, CC BY-SA 3.0
5 ©graffitti pe peretele Liceului de Artă „Regina Maria” ©Pisica Pătrată6 ©graffitti pe peretele parkingului Spitalului Județean Constanța ©Adrian Grigorescu
Webografie:
Wikipedia Contributors (2025). Bonjour Tristesse (building). Wikipedia.
Wikipedia Contributors (2019). Graffiti. [online] Wikipedia. Available at: https://en.wikipedia.org/wiki/Graffiti.
https://www.archdaily.com/259723/the-hive-apartment-itn-architects
