„A construi înseamnă a colabora cu pământul…..Arhitectura este plină de posibilități mai variate decât ar lăsa să se creadă cele patru ordine ale lui Vitruvius; blocurile de piatră de care dispunem ca şi tonurile muzicale sunt susceptibile de infinite combinări“ scria Marguerite Yourcenar în „Memoriile lui Hadrian” despre sensibilitatea unui împărat ce s-a vrut și arhitect. Metafora scriitoarei franceze statuează o legătură ce datează de milenii, constituită de lumea greco-romană, unificată de Hadrian: muzică și arhitectură. Coborând din mit, de la dansul blocurilor de piatră ale cetății Teba pe acordurile lirei magice a lui Anfion și ajungând către timpurile terne de azi, suntem martorii unei duble determinări originare: cea dintre sunet și spațiu.

Ca student arhitect, pasionat de geometrie în mai mare măsură decât de desen şi iubitor de muzică am fost întotdeauna conştient de permanentul şi intensul dialog dintre vizibil şi audibil. Muzica şi arhitectura sunt înrudite nu numai în planul metaforei, dar şi prin spaţiul concret. Fiecare clădire pe care am admirat-o este, în ultimă instanță, un instrument muzical a cărui „interpretare” conferă spaţiului o calitate ce adeseori pare imaterială. Întotdeauna am căutat aura edificării, ceea ce se vede auzind. 

Paralele între edificare și tonalitate au fost trasate de secole, asemănări de bază fiind relevate în procesul creativ sau fiind retrospectiv analizate. Pe tărâmul teoriei, se pot identifica elemente congruente și proprietăți comune. Arhitecții au împrumutat vocabularul muzical în descrierea edificiilor, pe când muzicienii studiază arhitectura și structura în construcția muzicală. Se vorbește aproape în egală măsură despre muzica arhitecturii la fel ca despre arhitectura muzicii. Paralele convingătoare și analogii pot fi trasate între edificii și piese muzicale pe de-o parte, precum și între întregi direcţii stilistice şi influenţe pe de cealaltă. Există case inspirate de o piesă muzicală – de exemplu Stretto House, arh. Steven Holl, la fel cum „Marea poartă a Kievului” din suita „Tablouri pentru o expoziție” a lui Musorgski descrie sonor un impozant obiect construit.

Acolo unde clădirile sunt aflate în mod expres în slujba muzicii şi a sunetelor, analogiile sunt mai mult decât evidente. Clădiri precum auditoriile, cu necesităţi deosebite privind acustica, sunt exemple ale unei legături clare. Aici există o relaţie bidirecțională între spaţiul arhitectural şi spectacolul muzical la un nivel deosebit de practic şi pragmatic. 

Într-o notă ideatică, percepţia şi măsura leagă muzica şi arhitectura prin tradiţia compoziţiei în ambele arte. Ideea de armonie, descoperită de pitagoricieni în antica Grecie, descrie misterul prin care lungimea unei corzi vibrânde corespunde proporţiilor secţiuniii de aur în spaţiu. „Când se vorbeşte despre armonia universului, se face referire la un concept complex, în care e cuprinsă semnificaţia muzicală, ideea frumosului acord al sunetelor, precum şi aceea a unei rigori numerice, a unei regularităţi geometrice şi a unei dispoziţii tectonice” scria clasicistul de origine germană Werner Jaeger. Cea mai mare parte a constantelor din această ecuație a frumosului enumerate de către Jaeger sunt probabil cunoscute sau măcar intuibile. Doar ultima dintre ele – dispoziția tectonică – poate eventual eluda percepția comună a acestei legi estetice. Să descifrăm în continuare într-o cheie arhitecturală majoră partitura acestei noțiuni.

Termenul de tectonică provine din grecescul „tekton”, care înseamnă dulgher sau constructor. Verbul grecesc corespunzător este „tektainomai”. Acesta provine din sanscriticul „taksan”, care desemnează meşteşugul dulgheriei şi folosirea toporului. Rădăcini ale termenului apar şi în Vede, unde desemnează, din nou, dulgherul. În limba greacă apare pentru prima oară la Homer şi se referă la arta construcţiei în general. Conotaţia muzicală a cuvântului se întâlneşte prima oară la poeta antică Sappho, în a cărei operă, tekton-ul preia rolul aedului, al trubadurului antic. În general însă se face referire la un meşteşugar, unul care prelucrează materialele dure şi metalele. Treptat, tekton-ul a condus în final la apariția maestrului constructor (arhitekton) sau cel care va fi cunoscut mai târziu cu numele de arhitect. 

O definiție concretă, dar într-un alt sens figurată, este dată de dicționarul german. Tectonica înseamnă în primul rând studiul alcătuirii şi mişcărilor scoarţei terestre în geologie. Însă, cel de al treilea sens, cel figurat, privind în mod specific arhitectura, vorbește despre o „modalitate de îmbinare armonioasă a detaliilor spre a deveni un tot”. Hegel stabileşte conexiuni între cele două accepţiuni ale termenului, în viziunea sa, caracterul tectonic al unei edificări, în sensul analogiei cu plăcile tectonice, conferind unei construcții monumentalitate. 

Idea de tectonică a fost reînviată în Germania secolului XIX, fiind promovată de către cel mai reprezentativ teoretician al clasicismului german, un idealist și un goethean, arhitectul Gottfried Semper. Semper este faimos pentru ctitoria sa majoră, Opera din Dresden, clădire care a fost de două ori aproape distrusă complet, întâi într-un incendiu din 1869 și apoi în ultimele două luni de război ale anului 1945, dar, în mod aproape miraculos, edificiul a fost reconstruit și funcționează și astăzi. Însă Semper a fost și teoretician de arhitectură, pasionat de etnografie și artă în general. Observarea atentă a unei colibe ancestrale din Caraibe prezentată la expoziția universală din 1851 va constitui punctul de elaborare a așa numitei „teorii a îmbrăcării” („Bekleidungstheorie” germ.). Conform acestei teorii, arhitectura se constituia din relația fundamentală ce se înfiripa între îmbrăcămintea textilă („Bekleidung”) și structura scheletală  („Tektonik”), precum în exemplul cortului originar. Această perspectivă asupra arhitecturii, ce a avut în vedere o lege destul de clară a arhitecturii tradiționale de pretutindeni – construirea în acord cu legea gravitației – a condus treptat și către un ezoterism ocult, manifestat în opera construită a celebrului antropozof Rudolf Steiner, un alt mare goethean după cum se știe. Steiner este autorul a două construcții ce sunt învăluite de o aură mitică: cele două auditorii intitulate Goetheanum, edificate în mica localitate elvețiană Dornach. Primul Goetheanum a ars într-un incendiu în ajunul Anului Nou dintre 1922 și 1923, fiind înlocuit apoi de către cel de-al doilea Goetheanum. Rudolf Șteiner a decretat că tectonica este principala caracteristică a formei arhitecturale. Desigur, el discută în stilu-i caracteristic despre forțele cosmice care orientează clădirea pe axa verticală, despre analogia cu plăcile tectonice și scoarța pământului, dar, pentru cercetarea de față este de reținut paralela pe care Steiner o face cu muzica, relația aproape muzicală care se stabilește între interiorul și exteriorul unei clădiri. Atunci apare poate pentru prima oară ideea că exteriorul trebuie să fie manifestarea interiorului, primul Goetheanum reprezentând o trimitere reverență către trecut, către arhitectura clasică, dar care implica și o doză de butaforie, pe când cel de-al doilea Goetheanum avea să se constituie ca o proiecție viitoare, fiind sursa de inspirație pentru multe clădiri importante – și cu precădere auditorii – ale secolelor XX și XXI. „Arche-tectonica” avea să se schimbe atunci, de la clădirea în acord cu gravitația, detaliile ce se agregă într-un întreg și „teoria îmbrăcării” predicată de către romanticul Semper înspre o artă a construirii dinamice, aproape demiurgice, ce pare a se inspira la propriu din mișcarea plăcilor tectonice.

Printre foarte puținele articole din seria „Arhitect”, și cel de față nu va fi acompaniat de imaginea fotografică asociată arhitecturii, principala reprezentare contemporană a acesteia, atât înainte de actul construirii, cât și ulterior, post edificare. Merită să sondăm puțin ca idee o percepție parțial nonimagistică, ce poate deschide însă senzorii auditivi. Studiul de caz este constituit de probabil cea mai celebră clădire filarmonică din lume: Berliner Philharmonie, edificată între 1960 și 1963, operă a arhitectului expresionist Hans Scharoun, care a studiat și lăudat cel de-al doilea Goetheanum al lui Rudolf Steiner. Deși numele de „Casă a Muzicii” este atribuit astăzi unei alte clădiri celebre, „recipientul” orchestrei orașului Porto, titulatura aferentă Berliner Philharmonie este de „Casa Sunetului”, fiind revoluționară la vremea ei și constituind încă și astăzi o referință majoră. Dincolo de ezoterismul specific curentului expresionist și obsesia acestuia pentru cristale și muzică, filarmonica a reprezentat la vremea respectivă un proiect unicat, pentru că, prin design, arhitectul Hans Scharoun a întreprins un gest simbolic original: a așezat scena în centrul sălii. Iar această metaforă totală a determinat instituirea unei tipologii de spații pentru concerte care poartă tehnic o denumire oarecum topografică: podgorie (”vineyard” engl.). Pachetele de locuri destinate spectatorilor dansează practic în jurul scenei la diferite cote, sugerând dinamica unei culturi viticole amenajate pe o formă de relief. În linia muzicală romantic germană și ținând cont de dramatismul spațiului interior, putem denumi această construcție drept Simfonia Tectonica.

Ca o altă opinie personală, însă sugestivă pentru discuția de față, orchestra filarmonică din Berlin deține poate cel mai reușit logo pentru acest gen de instituții din câte cunosc. În primul rând că nu găsim aici clișee cu note muzicale, instrumente, baghete și eleganța de comandă asociată în general muzicii clasice. Logoul este destul de abstract, precum muzica însăși. În al doilea rând, și poate cel mai important, ideograma se referă la arhitectura clădirii, însă din nou se evită inteligent șablonul: nu este servită sec schița brută a edificiului, ci descoperim aici diagrama sa generativă, muzica sa inerentă: dansul pentagoanelor în jurul unui centru, metamorfoză ce determină acea tectonică/topografie a planului despre care vorbeam anterior.

Sala cu scenă în mijloc avea să îl entuziasmeze pe narcisicul dirijor Herbert von Karajan, care va declara despre propriul sediu: „Muzica în mijloc, acesta a fost de la început gândul călăuzitor, din care a rezultat silueta sălii noii filarmonici, idee ce şi-a menţinut prioritatea în întreaga construcţie. Orchestra, împreună cu dirijorul său, devine spaţial şi optic punctul central, chiar dacă nu se află în centrul matematic al încăperii, fiind înconjurată din toate părţile de către şiruri de auditori. Deci, aşa numiţii “producători“ şi “consumatori“ nu stau vis a vis, ci faţă în faţă – comunitatea auditoriumului este viabil structurată şi grupată la diferite nivele în jurul orchestrei. Astfel, s-a putut păstra o anumită intimitate a sălii – în pofida marii sale dimensiuni – fapt care dă impresia de participare nemijlocită a tuturor la actul muzical. Producerea muzicii şi trăirea participativă se petrec în acelaşi loc; acest loc porneşte în concepţia sa constructivă nu de la forma estetică, ci de la proces în sine. Om, spaţiu, muzică interacţionează într-un nou mod. Crearea formei urmăreşte imaginea unui peisaj.” Suntem în plină dispoziție – sau mai precis dispunere  –  tectonică.

Titlul și sursa imaginilor

1, 2, 3, Sebastian Ionescu

4  logoul oficial al orchestrei filarmonice din Berlin începând cu anul 2019, imagine parte a domeniului public.
planurile și secțiunea Berliner Philharmonie (1960-1963), arh. Hans Scharoun

Bibliografie:

Andreescu, I. (2000), Origini spirituale în arhitectura modernă, București: Editura Paideia

Grüneisen, P. (2003), Soundspace: Architecture for Sound and Space, Basel: Birkhäuser

Yourcenar, M. (1951) [1983], Memoriile lui Hadrian, trad. Mihai Gramatopol, București: Editura Cartea Românească