Toată viața, adică toată viața mea de adult, am umblat îmbrăcat la fel: blugi, tricou, adidași. Mă rog, vara mai puneam șapcă și blugii erau d-ăia retezați la genunchi, dar atât. Așa-mi place mie să-mbrac! Numai că în viață nu face omul doar ce-i place. La un moment dat, foamea m-a silit să-mi iau un job în asigurări. Nu m-am îmbogățit din asigurări, n-aveți nicio frică, însă a trebuit să-mi schimb ținuta, și vreo doi ani am fost îmbrăcat la costum. Pantofi, cravată, tot tacâmul. La început mă simțeam mort, mă simțeam stingher ca un ginerică, aveam senzația că tot poporul marelui oraș n-are altă treabă decât să râdă de mine – pe urmă m-am obișnuit. Nu se uita nimeni la mine și nici eu nu mă uitam la careva, mergeam cum merg toți oamenii, cu privirea în pământ, absorbit de gânduri, încruntat și repede, ca nu cumva să întârzii la client. Nu a fost cea mai fericită perioadă, admit. Dar am trăit-o și p-asta și-am învățat destule de-atunci, așa că nu-mi pare rău. Bine, nu zic, nici nu m-aș întoarce în asigurări! Not my thing, vorba lui Jason Statham. 

La fel m-am simțit și acum, citind un roman polițist. Din câte-mi aduc aminte, ultima oară când am citit un roman polițist românesc era pe vremea doamnei Rodica Ojog-Brașoveanu, deci trebuie să fi fost înainte de octombrie 1996, că atunci am plecat în armată și nu mi-a mai ars de nimic, darămite de romane. Și atunci vă veți întreba, ce l-a apucat pe Buzea? Păi, ca și data trecută, foamea. Mi s-a acrit de sărăcie! Vreau să vând și eu! Am publicat 11 romane mainstream până acum și nu se vând deloc, lenoasele, că-mi vine să le strâng de gât! Așa că m-am gândit să mă extind. Am aflat (pe surse!) că cel mai bine se vând dragostea și crima, deci e cazul să bag la cap și să fac și eu ca alții, să mă umplu de parale. Cum dragostea nu-i de nasul meu, fiind om însurat, am studiat piața crimei și am început cu un roman polițist românesc contemporan, unul nou-nouț, despre care primisem referințe bune: Judecătorul Artificial, de Geo Moisi, publicat în 2025, la editura Lebăda Neagră. Nu m-a descurajat faptul că autorul este un tânăr cu 20 de ani mai mic decât mine; am mers înainte cu lectura. Nu m-a oprit nici faptul că acțiunea n-are nici timp, nici loc, de zici că domnul Moisi a fost înțărcat cu Luceafărul, nu cu biberonul. M-am oprit doar când mi-am dat seama că autorul avusese aceeași idee ca mine – și ca, pariez, mare parte dintre dumneavoastră – numai că, spre deosebire de noi toți, a pus osul la muncă și, din idee, a făcut o carte.

Bref: marii barosani din justiție au enervat o țară-ntreagă, dar au enervat-o rău, de-au ajuns oamenii să spună vorbe care nu se spun! Corupți sus-puși sunt peste tot în lume, nimic de zis, dar ăștia din România au izbutit să se distingă prin tupeu, sfidare generalizată și dispreț total, neascuns, pentru cei care le plătesc salariile și pensiile; dacă barosanii din justiție ar avea o lozincă, aceasta ar putea fi doar „Scuipă pe fraier!”. În acest context, nu tocmai fericit, m-am gândit și eu, ca mulți alții: chiar e nevoie de magistrați? Dacă legile există – și există – nu ar putea fi puse în practică de către un program? Care să nu ia șpagă? Care să nu aibă amantă? Care să nu fie șantajabil? Care să nu amâne la nesfârșit procedurile judiciare, până când fapta se prescrie și mafiotul respectiv redevine curat ca lacrima, parlamentar și epitrop? Ce-ar fi? N-ar fi, oare, mai bine? 

Judecătorul Artificial tratează exact asta. Răspunsul dat de roman: nu, n-ar fi mai bine. Și de ce n-ar fi mai bine, mă rog? Nu mă-ntrebați pe mine, citiți cartea! Eu am citit-o cap-coadă și am de zis următoarele: deși autorul refuză să ne spună numele orașului în care are loc acțiunea, eu l-am găsit dibuit cu dibăcie: „[Ana] Analiză dacă ar fi putut să treacă în viteză tocmai prin cele trei piațete care alcătuiau centrul istoric, dar asta ar fi presupus să nu-l mai ducă pe Mihnea la spital”. Din moment ce Ana Cornescu și Mihnea Pavelescu sunt, după nume, români, înseamnă că acțiunea se petrece în România. Și ce oraș din România are centrul istoric alcătuit din trei piațete? Bingo! Deci locul îl avem: Timișoara. Mai rămâne anul: Laila, pakistaneza, spune că ea a prins doar doi ani fără Judecătorul Artificial. Dacă luăm anul 2026 ca reper, ca început al construcției, atunci Judecătorul Artificial a fost gata în 2030, iar timpul acțiunii este plasat în deceniul 2050-2060 (aici nu mai sunt la fel de sigur). Se poate crede că Geo Moisi a scris nu un roman polițist, ci un SF. Fals. Autorul este preocupat doar de intriga polițistă, de firul roșu al acțiunii, iar undeva în adânc, sugerată, zace pitulată reflecția filozofică, sau cel puțin etică: ființele umane pot fi judecate de inteligențe non-umane? Aparent, da. În carte, Judecătorul Artificial face o treabă excelentă… cel puțin o vreme. Oamenii sunt fericiți că au scăpat de corupția semenilor lor (după cât se pare, insațiabilă). Dar orice inteligență non-umană nu va întârzia să observe evidența: oamenii sunt slabi. Slabi, pur și simplu. E vorba de o specie slabă, dezbinată, profund autodestructivă. Nu este cazul să dezvălui acum ce concluzie va trage, și încă foarte repede, această inteligență non-umană; ați văzut cu toții destule filme americane. 

Partea mea favorită din roman? Nu acțiunea, nu polițiștii, nu intriga, nu tensiunea, nu moartea, nu urmăririle, nu reflecția filozofică, nu problematizarea etică, ci Suburbia Est. În această Timișoară a viitorului, sărăcia n-a dispărut, nici foamea, nici crima, nici cruzimea, nici curajul, ci doar s-au mutat în ghetou. Citez: „Traversau zona neutră a Suburbiei Est, intersecția ghetourilor Est 5 – pakistanezii, Est 2 – chinezii și Est 1 – țiganii. Singurii care nu aveau acces la zona neutră erau negrii din Est 3 și drogații din Est 4, aceștia din urmă fiind o amestecătură dezorganizată, marginalizată de ceilalți locatari ai Suburbiei Est din cauza viciului lor”. Cine are urechi de auzit, să audă. Așa sună viitorul.