Cam cu un sfert de secol înainte de triumful fotografiei digitale, filozoful ceho-brazilian Vilém Flusser a fost printre primi profeți care ne-au avertizat că „fotografia este pe cale să devină dintr-un obiect postindustrial informație pură” (Flusser, 2003: 105). Revelația din camera obscura avea să se depărteze de pictura pe care a înlocuit-o parțial și, simptomatic pentru noua epocă, avea să devină o artă mai degrabă contabilă, algebrică. Cam același lucru s-a întâmplat și cu arhitectura, arta edificării încetând treptat să mai însemne o reverie geometrică, fiind redusă aproape integral la imaginea sa multiplicată. Deși nu știu dacă vom restaura prea curând lumea cuprinsă în chenarul desprins din albul unui perete de muzeu, nutresc măcar speranța de a înțelege arhitectura și altfel decât prin reprezentarea ei parametrizată. Iar astfel de excepții vin de cele mai multe ori nu dinspre fotograful profesionist de arhitectură, ci dinspre curiozitatea celui care își îndreaptă obiectivul către ceea ce este, de fapt, un fundal. Unul dintre aceste cazuri este cel al fotografului constănțean Magda Fulger, artist care, un lucru foarte important de menționat, are formație matematică. Și acest lucru se vede.

Prima tentație în încercarea de a decoda fotografia Magdei Fulger a fost aceea de a alcătui o selecție: pornind de la fotografia de stradă urbană și ajungând până la încadrarea obiectului de arhitectură „nud”, găsind poate undeva o scară intermediară între aceste două dimensiuni. Apoi, pasul următor ar fi fost de a căuta prin prisma acestei sortări să afirm în ce ar consta originalitatea perspectivei, ce ar putea reprezenta „the fresh frame”. Însă, un flash mental abrupt mi-a adus în minte ceea ce Roland Barthes desemna prin „punctum-ul” unei fotografii, un concept explicat în celebra sa carte intitulată „Camera luminoasă. Însemnări despre fotografie”. Opus „studium”-ului, adică exact ceea ce aș fi realizat printr-o oarecare încercare de clasificare culturală, „punctum”-ul rezistă tendinței selective prezente în fiecare dintre noi și înseamnă nici mai mult nici mai puțin decât esența unei capturi imagistice. Adică ceea ce ne mișcă, ceea ce ne amorsează, ceea ce ne intrigă și ne „înțeapă” dincolo de binomul rațional versus emoțional atunci când contemplăm o fotografie.

Cu tot acest aparent refuz taxonomic, am făcut totuși niște alegeri, niște înșiruiri, am înjghebat o oarecare distribuție scenografică a imaginilor prezentate aici. Fotografia principală a prezentului articol, una dintre cele mai apreciate ale Magdei Fulger, surprinde la propriu un „ac”, un pinten, un fel de pinaclu, cum am spune în jargon arhitectural. Construcția din această imagine, ce aproape că ne împunge la propriu – auditoriumul Santa Cruz de Tenerife – aparține laureatului arhitect spaniol Santiago Calatrava, faimos pentru stilul său unic „gotic high-tech organic mediteraneean”. Evident că această titulatură nu reprezintă un curent arhitectural consacrat, ci este o hiperbolă utilizată pentru a defini edificările sale, construcții ce par a reprezenta niște artropode marine gigantice. Personal nu sunt neapărat un admirator al patosului formal caracteristic constructorului iberic, deși îi apreciez ingeniozitatea inginerească dublată de expresia sculpturală, însă această fotografie cumva mă intrigă. Nu am idee dacă Magda Fulger știe cine este Santiago Calatrava sau despre locul pe care acest Om Renascentist contemporan îl ocupă în istoria artei recente. În fond, nu prezintă mare importanță, suficient să spunem că fotograful parcă a simțit în acest caz, ca matematician, o caracteristică majoră a edificării spaniolului: arhitectura acestuia este generativă. Chiar și pentru ochiul neinițiat, dinamica volumelor sale, accentuată de multe ori prin prezența generatoarelor geometrice, vorbește despre capacitatea intrinsecă de pre-schimbare, de alter-are a formelor.

Topologia este acea ramură a matematicii care studiază transformările spațiale, cu preponderență deformările suprafețelor/volumelor geometrice, preocupată fiind de ideea de continuitate. Astfel, într-o reprezentare pur spațială este introdusă dimensiunea temporală, mișcarea și, mai ales, devenirea. Ceea ce obiectul geometric va să fie sau ceea ce ar vrea să fie. Multe dintre fotografiile Magdei Fulger surprind această dinamică inerentă, obiectul de arhitectură ca un fel de mecanism spațio-temporal ce funcționează perpetuu dincolo de limitele rectangulare bidimensionale ale cadrului fotografic. Și totuși, chiar dacă într-un sens extins topologia descrie relațiile spațiale obiective care se stabilesc între obiectele geometrice, ea prezintă potențialul de a se converti oricând într-o topografie, o hartă personală de fapt, o re-prezentare proprie. Topografia descrisă de către aceste fotografii – care de multe ori se suprapune peste spațiul urban al Constanței – înseamnă o topologie punctată de coordonate subiective.

„Ca și în geometrie, lucrez cu simboluri, căci ele mă duc la o atmosferă suprarealistă”, explică Magda Fulger. Asemeni tablourilor suprarealiste de odinioară, în decupajul fotografic al Magdei Fulger apare detaliul particular, medalionul, elementul cheie care vine să decodeze sau să amplifice rezonanța vizuală a obiectului arhitectural. Sunt surprinse în această ipostază – dispozitive pentru decriptare personală – de la obiecte mundane precum banalele indicatoare de circulație, până la subiecte arhetipale precum laitmotivul păsării, văzută ca deopotrivă generatoare și contestatoare a geometriei. 

Arhitectura generativă, mișcare foarte în vogă în preajma începutului de mileniu,  a fost și încă este în mare parte tributară unei cărți-idee destul de originale: „Le Pli: Leibniz et le Baroque” din 1988 aparținând filozofului post-structuralist Gilles Deleuze. Ce reprezintă un pliu sau – mai geometric spus – un fald? Este un punct de inflexiune care – în lectura lui Deleuze pornind de la filozofia lui Leibniz – survine pentru prima oară în ornamentul specific arhitecturii baroce. Dacă un punct înseamnă o simplă coordonată spațială având zero dimensiuni, un pliu
presupune potențialul unei singularități originare: își conține și generează deopotrivă transformarea. Știm mai ales din tablourile caracteristice epocii că arhitectura barocă, purtătoare a filozofiei matematice leibniziene, este definită de sentimentele de impetuozitate și revărsare. Ei bine, toată această metamorfoză își are originea în acel – să-i zicem totuși – punct multidimensional. În termeni ceva mai simpli, pliul descrie momentul în care o formă se transformă și generează o alta. Venind către vremurile prezente, dincolo de viziunea monadelor drept pliuri spațio-temporale ce se înfășoară și desfășoară, conform lui Gilles Deleuze, fluiditatea acestui proces permanent este una producătoare a unei subiectivități radicale: „foldul este topologia generală a gândului …  spațiul ‚interior’ este topologic în contact cu spațiul ‚exterior’ … și le aduce pe ambele în confruntare la limita prezentului trăit” (Deleuze, 2000:118-119). Identitatea mea sau a ta, harta proprie fiecăruia dintre noi, nu este una fixă, un dat ontologic, ca un container, ci reprezintă un act necontenit de pliere, depliere și repliere: efectul topologic al faldului ce răsfrânge continuu exteriorul către interior.

Deși Deleuze a fost destul de critic cu privire la fotografie, folosind termenul devenit peiorativ de „clișeu” și a făcut prin opoziție apologia cinemaului ca artă totală, totuși nu putem disocia complet fotografia de pliul conceptual. Sunt proiecte fotografice foarte interesante ale japonezilor ce surprind faldurile proprii țesăturilor, de la creatorul de modă Issey Miyake până la arhitectul Hiroshi Sugimoto.  Această sensibilitate pentru falduri și transformări ale suprafeței se regăsește, într-o altă formă, și în fotografia Magdei Fulger.

În încheiere, câteva descrieri lapidare – dar evident subiective – ale câtorva dintre  instanțierile fotografului, ce vin să se plieze pe acest text:

• o umbră „origamică”, o formă întoarsă către sine, compusă din triangulații asemenea unei figurine tipice jocului de Tangram; o suprafață plană de un negru copleșitor, din care se profilează o mică siluetă umană aflată în capul unor scări monumentale ascendente;
• o perspectivă în contraplonjeu dintr-o curte interioară claustrofobică; atunci când conturul golului central surprins pare a desena abstracția siluetei zburătoarei capturate temporar de dreptunghiul imaginii.
• undeva, niște balcoane segmentate, sticla cu o materialitate variabilă, ce oscilează indecis între transparent și translucid, o juxtapunere a cerului schițat de filigranele dantelării ale unor nori cirrus.
• „punct și de la capăt, dar acum altfel” ne avertizează indicatorul rutier, amintindu-ne că de fapt nu există lucruri/forme făcute, ci lucruri/forme în permanentă facere.

„Ei bine, da, fotografia rămâne pentru mine o prelungire a geometriei” postulează asemeni unei axiome personale Magda Fulger. Nu cred că este de prisos să menționez aici că topografia, arhitectura, geometria și în general măsura sunt desemnate în limba arabă de aproape același cuvânt („handasah”). Prin urmare, faptul că fotografia poate fi înțeleasă ca un pliu al spațiului, momentul în care arhitectura se comprimă într-o suprafață vizuală încărcată de sens, este ceea ce în acest caz trebuia demonstrat.

Surse bibliografice

Barthes, R. (2010) Camera luminoasă: Însemnări despre fotografie (trad. Mleşniţă, V.V.)  Cluj-Napoca: Idea Design & Print. 

Flusser, V. (2003) Pentru o filosofie a fotografiei ; texte Despre Fotografie (trad. Codoban, A.) Cluj: Idea Design & Print. 

Deleuze, G. (2000). Foucault. (trad. Seán Hand) Minneapolis, London: University of Minnesota Press.