În ultimul său volum, în inima pustiului, la malul Cișmigiului (Casa de Editură Max Blecher, 2025), Radu Nițescu revine cu o formulă cunoscută deja a poeziei sale încă din Dialectica urșilor (2016) sau Satao (2020), dar aici avem parte de o maturizare a expresiei sale poetice, de o esențializare a temelor și de o rafinare a tehnicilor abordate de până acum. Vedem o candoare saturată, un ludic omniprezent și o căutare de-a poetiza realitatea banală. 

Iar surprinderea realității difuze nu e deloc simplă cum pare; ea rezultă dintr-o confruntare a discursului poetic cu  discursul cotidian: „suntem aici, Dana, hai coboară. ce/ Dumnezeului ai pățit? am îmbătrânit, Dănuțo,/ toți îmbătrânim. vezi că plasele sunt acolo./ hai, du-te, fugi, că pierzi trenul. go, go, go!” (p. 41).

Nițescu ne obișnuise să arunce la bătaie secvențe dintr-o copilărie revizitată într-un mod spontan: „ajunge emoji la bază. încă o fază” (p. 18), cum spune el, și „Mintea secretă secrete” (p. 7). În mare, poetul rămâne în nota acelui biografism moștenit de la 2000-iști, scăldat într-o ironie ușoară, curgătoare, într-un ritm sprințar deseori dat de rime aproximative. Și marca acestor structuri, din volumul de față,  trimite la predecesori. De data asta avem o structură, o așezare în poeme, atât cât să permită o mai ușoară urmărire a tehnicilor, rafinamentul său, ca în Gerar: la griji, la draci, la bele (p. 21-24) (poem cu multe tehnici). Poemele sale, pe scurt, au la bază au un subiect cât se poate de banal, care e rupt, ranforsat, înțesat de diverse forme fragmentate de rimă. 

Ludicul joacă un rol esențial. El este provocat printre altele și prin deturnarea unor locuri comune: („nimeni: nimic, ca la memă”, p. 24, „zilele bune vin cu zilele rele/ și zilele rele trag după ele alte zile rele/ altele decât primele, cele care au mai fost,/ dar la fel cu zilele bune/ se simt de dimineață, de când te speli pe față/ sau că cele rele au doar speranțe subțirele/ pe seară, când una-alta apune?”, p. 26, sau „soarta îi iubește pe neînfricați”, p.36). 

Prin temele abordate, structura volumului, revenirea la amintiri din copilărie sau prin expresie ludică și candidă, jupuită de ceea ce-i inutil, Radu Nițescu ne arată maturitatea poeziei sale. În acest volum nu încape decât materia ce se potrivește tocmai subiectelor și tehnicilor care-i sunt la îndemână. E o probă de onestitate matură, dar și de curaj, o sinceritate cu el însuși ce prinde și face să se fixeze orice detaliu. 

În noul său volum, Nițesccu e mai puțin descriptiv decât în Satao, iar revenirea la concret o face pe un ton poznaș, cum se observă din titlu. Mecanismul propus de Nițescu pentru a transforma materia primă, cea a unui biografism banal, constă în a utiliza un adevărat arsenal retoric. Ludicul, care-l marchează, amintește de cel dezvoltat la Traian T. Coșovei, cel din Ninsoarea electrică (1978) sau din 1, 2, 3, sau (1980). Are și referințe livrești, ce  permit o întărire a concreteții unor imagini difuze: „72 de secunde – atât a durat semnalul prins de Jerry Ehman în ’77,/ atât a permis rotația Pământului concentrare pe un punct anume din spațiu.” (p. 34). E o formă de deschidere, nouă și plăcută.   

Descrierile șovăielnice pe care le știm atât de bine din Dialectica urșilor și Satao persistă  și în volumul în inima pustiului, la malul Cișmigiului Ele arată astfel o afinitate pentru un experiment poetic de limbaj și pentru o imaginație expresivă: „de la noi (și din viață) înhață ce poți,/ fără să înfunzi canalizarea cu compromisuri. De aici, toate cărările duc în deșert./ nevinovați suntem cu toții, doar ore goale se încolăcesc în jurul tău/ ca un constrictor pe o căprioară.// să ții minte: un turn de apă reflectat în clădirea de-alături,/ la orele amiezii, cu brațele deschise, ca statuia lui Iisus din Rio,/ și jumătate din tine cum se îndepărtează și strigă” (p. 32) sau „ascult ploaia și caut în răpăit/ mesaje de la extratereștri, de la morți,/ de la oricine./ ploaia vorbește în dodii, nu-i nimic.// mai degrabă aș crede că există porci zburători,/ decât că frații mei ar vrea să mă mintă,/ le-ar fi spus Toma de Aquino călugărilor care/ l-au chemat la fereastră să se uite în sus” („mărțișor”, p.34). 

Ezitarea în enunțare, apoi imaginarul difuz, cu o trimitere la un fals romantism, anunță mai puțin o poezie de influență post-rimbaldiană, cât una experimentală. Aici, este vorba mai degrabă de o poezie la care coerența narativă dispare, unde accentul cade pe o serie imagini ieșite din comun. Am putea să remarcăm în versurile lui Nițescu o umbră benefică a poeziei lui Claudiu Komartin, care a practicat de la debutul său până la ultimul său volum, Inoculare (2022), un expresionism în care experimentul primează, prin rupturi de ritm și printr-un imaginar halucinant.

Ludicul, biografismul difuz, dar și tipul de inventivitate poetică pot fi văzute și ca o continuare a poeziei lui Radu Andriescu, poetul autentic din Oglinda la zi. La amândoi se remarcă acea denaturare a subiectelor anodine cu ajutorul unor forme poetice: „pe rând. pe rând. un obiectiv îl determină pe celălalt./ oprește alarma. nu adormi./ apă – zi tu, ce bună e apa. nu adormi./ jos din pat. papucii. unde-s papucii? ne regrupăm.// la baie, inamicul are instalate poziții serioase./ Trecătoarea Spălatului pe Față e un punct crucial,/ fără Spălatul pe Față totul e pierdut./ un zâmbet în oglindă, calibru mare, bine țintit./ nu putem ști cum vor evolua lucrurile, dar uite, silința –/ mână-n mână cu cafeaua” (p. 30). În fragmentele de realitate anodină, avem parte de un fir narativ când și când, însă la aceste mici crochiuri nu primează narațiunea în sine, ci modul în care este povestit totul.

Rimele, cum am spus, sunt printre vedetele acestui volum. Cele imperfecte sunt de mai multe tipuri: „ieșisem în curte cu interfața căzută./ așa s-a brodit săptămâna aia căzută” (p. 36). Unele se nasc din comparații inedite, în care comparatul și comparantul arată o concretețe bine conturată: „ieri a venit un tip să tundă copacii./ am pus crengile tăiate grămadă,/ le scoatem când trec de la salubritate pe stradă./ peste noapte crengile au înflorit.// sunt locuri micuțe în creier unde nici nu uiți,/ nici nu-ți aduci aminte./ cum e copacul. locuri micuțe,/ unde îndesăm unii din alții râzând.” (p. 36).

Poetizarea simplității vieții are mai multe deschideri. În cazul poemului „(Uber)” (p.16) – despre care la o ediție a Institutului Blecher, Radu Nițescu a afirmat că nu este decât transcrierea monologului unui șofer –, poetul surprinde câteva scene veridice, care o dau o deschidere către această artă de poetizare a vieții. Dar e un drum fals, care încântă, și ne face poate atenți la ceea ce propune poetul cu adevărat în ansamblu. 

În poezia lui Radu Nițescu, figura autorului se distanțează complet de imaginarul cunoscut al poetului, un imaginar care s-a prelungit în poezia română pentru câteva decenii, de la șaizeciști la douămiiști, existând firește nuanțe între generații. Se distanțează misiunea poetului, a poetului divin, a geniului damnat, care e înconjurat de mari aspirații, de situații-limită sau de o viață depravată. Poezia, ne propune încă tânărul poet, nu mai e demult și nu trebuie să fie încătușată în acest portret desuet. Poezia nu mai e un gen aparte, „atins de aripa geniului”, ci un discurs ca oricare altul. Poezia și viața se întâlnesc la colț: „m-am mirat ce faci la jachetele de denim,/ uimit ca Ginsberg într-un supermarket din California.”