Revista Tomis

Share on facebook
Share on twitter
Share on whatsapp

Poetul la 40 de ani

Poezia lui Cosmin Perța este pentru mine un fragment din acea istorie colaterală, tragică sau grotescă (vorba lui Radu G. Țeposu), nelămurită mai degrabă, a contactului meu, sau al celor din generația mea, cu marea poezie a ultimilor cincizeci de ani, unde trei generații superbe, grupări cu viziuni distincte, stau ca într-o stivă de saci și așteaptă prelucrarea materiilor lor prețioase. Oțelul și proiectele la zi ale uneltelor, utilajelor viitorilor istorici literari, care vor face cernerea, sortarea și ambalarea, poate încă se află în lucru.

Orice s-ar spune, Cosmin Perța e extrem de productiv pe terenul literaturii, poezie, roman, eseu. Un act de voință, al unui spirit ușor vulnerabil, ce fandează agreabil și precis, la care elanul și virtuozitatea conferă energie cititorului, străbate ultima antologia, În mijlocul unei istorii tragice, imobile (Ed. Cartier, 2022). Repertoriul poetic de aici (patru cărți, plus inedite) împletește zdravăn corzile elanurilor lirico-narative, înlătură ambiguități, spulberă dubii legate de poetica sa. Niciodată, aș spune ca un cronicar ursuz de pe vremuri, n-a fost Cosmin Perța atât de limpede. Toate pericolele care pot să-i amenințe poezia și le asumă fără nicio reținere. Chiar și mai mult. Sunt stârnite, stimulate, încurajate să prolifereze. Dorința lămuririi viziunii merge până la construirea unei antipoetici, al cărei contur îl regăsim mai ales în ultimul volum.

     Antologia, ca un nor de efuziuni oraculare sau patetice, oferă pe ansamblu o poezie colțuroasă, colțoasă și aspră, cu o forță de reprezentare, care se simte mai degrabă ca un huruit, decât un cântec. Menirea ei este să zgârie (auzul, sufletul, mintea), mai mult decât să încânte (mai ales în volumele Fără titlu și Cântec de leagăn pentru generația mea). Animalul poetic avansează greoi și cumplit ca o ființă furibundă dependentă de afecțiune. În descriptivismul torențial, reușește să delimiteze lucrurile expresive, nu e fără control. Întrevedem și formulări de o sofisticată ambiguitate, care generează poezie și sens. Așa, neobositul Cosmin Perța, un exponent de vârf al generației 2000, își echilibrează eul artistic, fandând, belicos și afectiv, direct și aluziv, slalom printre travestiuri și măști. Subiectivitatea, autenticitatea și plasticitatea explozivă dau vigoare trăirilor vizionare, marcate de un pesimism sănătos.

     Poeții ardelenii, s-a spus, simt, au nevoie de materii vâscoase, grele. Vor povară, de sub lucrurile căreia ei, poeții, urmează să-i elibereze pe toți. Poate de aici uneori tonul de odă sau de imn, pindaric aș spune. Trebuie să ținem seama apoi și de sonul acesta, al unei răgușeli cu substrat metafizic, ce corodează directețea. Pe măsură ce se maturizează, vrea să se apropie de real. Totuși această apropiere – de acel real iubit, invocat de confesiunea retorică, la început – presupune la poetul matur o fantezia descriptivă. Mai ales, barocă și vegetală, ca la Ion Mureșan. Nu bufă, din beton sau din tablă, ca la Alexandru Mușina.

     Totuși, ce fel de neant plutește deasupra lucrurilor comune la Perța? E o întrebare pe care și-o pune Zorovavel, personajul lui poetic, ca să dea răspunsuri nu stranii, sau de-o ironie corozivă, ci convenabile. Atât cât să ne placă, într-un minimalism ușor afânat. Când e vorba de sensuri adânci, o spune în alt mod și decât maeștrii morți, și decât cei încă vii și insistenți, post-fracturiști. Imagismul de aici caută mai degrabă să redea vitalitatea, palidă, însă nu lipsită de spectacular. Descrierile sunt pline nu de imaginarul ruralității, ratat și de Ion (nu Ioan încă!) Alexandru, în Ardeal, și de Ion Gheorghe, în Regat, ci de caracuda celei mai blajine urbanități. Cea evocată, cât s-a putut, de optzeciști, cea schematizată ca afiș de fracturiști. După debut, în următoarele volume, materialitatea aceasta a tranzitivității, de la o poetică la alta, de la o zonă socială la alta, de la o ideologie la alta, va coborî într-un microcosmos apocaliptic. Cu rațiunea fracturată, cum îl descria odată Baudrillard.

      Aici ar fi cazul să adaug, referitor la dinamica viziunilor estetice – din tradiția la care acest poet încă se raportează –, doar că retorica optzeciștilor a reușit să se rupă definitiv de cea a interbelicilor. Dar fracturiștii sau douămiiștii s-au rup de optzeciști? În acest raport, isteria și violența fracturiștilor a lăsat un zaț de vinovăție. O vinovăție de tip existențialist, nu estetic – ar fi impresionantă, ca o mare poezie, această înfrângere! –, i-a doborât pe mulți dintre cei mai energici actanți ai acestui grup. Cosmin Perța vine candid și inocent pe acest teren minat de cei de dinaintea lui.

    Încă de la volumul de debut (Zorovavel, 2002) se simte individualitatea, marcată de mari agitații dilematice și geologice. Introspecția e predominant senzorială, instinctul inițial fiind uimirea. Una trecută în imagini puternice, musculoasă, până la cele ce mustesc de energie ludică. Se simte chemat să-și apere nu doar linia poetică, ci și umanitatea. Ușor, se detașează de lirica rece, caustică și minimalistă a generației 2000 (Dan Coman, Ștefan Manasia, Teodor Dună).

     În volumul al doilea (Santinele de lut, 2006), sunt ajustate slăbiciunile sinelui ușor infantil și retoric; simțul stihiilor domestice vine cu o subiectivitate cu pedala pusă. Umbra unei înfrângeri, plus cenușa acelei materii prime dau imaginilor un tonus și o cerneală, care le face permeabile la prezent. Poetul douămiist nu mai vorbește în pustiu. E înconjurat de un furnicar de forme ale lumii intime și sociale, umile, actuale. Sunt entități scăpate de teroare, de forțele dramatice și elementare.

     În Cântec pentru Maria (2007), are meritul de a construi scenarii. Personajul, tatăl, este o entitate stabilă, viscerală. Se fragmentează, se diseminează, se recompune candoarea domesticului în sălașul său. Are aceleași scheme de recuperare. Nu videază, nu purifică, ci injectează real, autenticitate. Asta ține de o poezie care nu poate să-și urmeze doar puritatea, care se dizolvă ușor în ceva apropiat, comun, banal chiar. Perța caută un tip de umanitate, și nu de frumusețe orgolioasă.

 În Fără titlu (2011) își pune acut, fățiș, problema maturizării; apar întunecimile, rătăcirile, încercările, conștiința damnării și năvala umbrelor hărțuitoare: „De abia când încep să nu mai știu cine sunt / Mă gândesc la izbăvire. / Și nu pentru că izbăvirea ar fi de oriunde / Ci pentru că eu de abia atunci îmi amintesc de ea.// Sufăr de imprecizie, de solitudine, de neadevăr, / De abia cu toamna, și eu mă dezmeticesc, mă învăț cu răul, / Purced spre iertare / Ca un gnom, ca un viezure, mă duc spre iertare / Și ca un gnom, ca unui  viezure, nu mi se dă” (Fără titlu 3). E un martor frenetic, cu sensibilitate ascuțită și permanent pânditoare.

   Există un spațiu comunitar al optzeciștilor și al fracturiștilor, al unei manufacturări poetice, la primii, al unei industrializări ideologice, la ceilalți, unde un anume specific masculin a rămas intact. La douămiiști masculinitatea nu poate da roade. În mediul lor trivial, mărunt, nu-i loc pentru statuia luptătorului, nici pentru templul magului sforăitor. Aici, în această zonă, umedă și cețoasă, cu acrimonie existențială, ca ripostă, se manifestă un tip de poezie feminină, proaspătă și necesară.

      Ce vede poezia azi mai întâi? Realitățile obiective, noile raporturi sociale. Nou, la douămiiști, este această eșuare controlată estetic în urâtul actual. În mod insistent. Plictisitor de mult? Altădată, în anii ’60-’70, moderniștii mizaseră în același mod pe un absurd abstract. Pe o poezie pură. Poezia care se descotorosea miraculos de dialectica istoriei. Oare asta să fie unul din motivele revoltei și la Perța, din ultimul volum? Unul ascuns, referitor la estetica vlăguită a generației sale.

    Până la  Cântec de leagăn pentru generația mea (2018), observăm cum admirația pentru formele  vizibile ale proteismului artistic se transformă în venerație adoratoare pentru sursa lor thanatocentrică. E un sentiment confuz, o anticipare fără obiect. Prezența morții o sugerează viermuiala constantă, vâscoasă și infernală, a neîncrederii. Tema a prins rădăcini, e generică pentru generația 2000.

     Imaginea apocaliptică – și artistică, și social-politică – inundă tot mai mult lumea poeziei lui Cosmin Perța. Asistăm azi în literatura română la un fenomen pe cât de benefic pe plan stilistic (expresii pregnante de un bolnăvicios sordid), pe atât de proaspăt și vital pe plan artistic. Aici, spiritul critic presupune o cunoaștere implicită: „Vei crăpa, / inima ta va crăpa. / Plângi, plângi un milion de sicrie încap în exact 162 de pagini de carte. // un milion de morți încap în exact mintea mea, îi voi cumpăra, / o voi cumpăra pentru tine. / Plângi, plângi, o să-ți cumpăr un președinte, un parlament, o școală” (Răcoarea pietrișului la trecerea ta / Primul cântec de leagăn pentru generația mea). Antipoeticul și materialitatea groasă rămân un reper. Tehnica constă într-o franchețe, mai degrabă o renunțare la limită a exigențelor estetice.

      În melanjul de candoare și de naturalețe, regăsim multe forme ostentative ale unei voințe de-a construi un discurs poetic ingenuu. Tenacitate însă e prea încordată. Ies la vedere intențiile, eșafodajul straniu al acestui spirit marcat de expresionism. Dialectica benefică a acelei substanțe aspre și poroase – chiar violențele de limbaj aveau această aparență! – obosește; ies la vedere semnele unui manierism șocant și surrealist. Torente interminabile de enumerări abrupte și stâlcite, materii dense, delirante, groase și vâscoase dezvăluie un exhibiționism. Imaginile, bine  pronunțate, după meșteșugul imagiștilor americani, se macină. Rămâne un pustiu plin de zgomote și de culori. La o mare tensiune, cuvintele se aliniază, ripostează, sfidează logica. Doar, ca observație rapidă, uneori adjectivele îneacă poezia.

În fine, în Inedite (2017-2022), sistemul de referințe al acutelor cu care ne-am obișnuit e dominat de un absurd umilitor, de formele unei nevinovății justificate, alertate la maxim. Detașat de entuziasmul anterior, al marilor ficțiuni poetice, Cosmin Perța reușește să-și păstreze fervoarea, elenul vital, și construiește imagini dintr-o supra-realitate, halucinații ale minții, mult mai calibrate și mai stăpânite. Unele par viziuni tenebroase dintr-o utopie programatică, altele fragede și tulburătoare:  „Nimic nu s-a clintit în cerul ăsta de gheață carbonică, / Inima mea. / Aceeași lume mizeră, aceeași vară toridă, munți de PET-uri peste / O vegetație timidă” (Postludiu pandemic).

Demersul poetic a lui Cosmin Perța se diferențiază de cel al colegilor săi, având un spor de inocență, alternându-l cu puseuri de imagini șocante. Stilul poemelor e lipsit de artificii contrastante, însă se pronunță implicit pentru un limbaj dramatic și patetic, complăcându-se  într-o situație-limită jucată: „Ești ok, Perța, paranoia nu a ucis pe nimeni, / Nici depresia, ești ok. (…) Nu contează prea mult, nu? / Pentru tine contează.” (Cântecel).

CITEȘTE ȘI

Povești vechi de când lumea, „scrise” pe ouă de Fevronia Ciortan și „ucenicii” săi

De profesie economist, Fevronia Ciortan are, de mai bine de un deceniu, o mare pasiune: încondeierea ouălor. Este modul în care se relaxează după o zi înconjurată de cifre.  Ouăle „muncite”, pe care le înnobilează cu motive ancestrale, spun povești despre viață, moarte, înviere, credință, cosmogonie, tradiții și ocupații vechi. Povești încifrate în vechile simboluri pe care le scrie cu

Citește mai mult »

Seara de duminică în compania unui celebru bufon

În această săptămână, pe agenda Teatrului Național de Operă și Balet „Oleg Danovski” se află un singur spectacol, o lucrare de referință din creația lui Giuseppe Verdi, „Rigoletto”.  Drama bufonului Rigoletto va fi prezentată publicului împătimit de operă duminică, 21 aprilie, de la ora 19.00, sub bagheta dirijorului francez Arnaud Pairier.  În rolul titular, publicul îl va vedea și asculta

Citește mai mult »
Mai multe texte
RUBRICI: