Interviu prilejuit de lansarea romanului 1994 la Biblioteca Județeană „Ioan N. Roman” Constanța, în data de 6 august 2025.

Amelia Stănescu: 1994 este un roman al rememorărilor și profit de acest aspect pentru a te invita să ne amintim câteva secvențe semnificative din parcursul tău cultural și aș începe chiar cu momentul în care ai luat primele lecții de pian: aveai 5 ani. Cum a evoluat legătura ta cu muzica, o putem numi prima ta dragoste?

Mugur Grosu: Mă amuză să-mi amintesc că am deprins notele înainte de-a învăța să citesc și să scriu. Dar n-a fost dragoste-atunci, doar o relație aranjată care s-a încheiat prost: eu i-am chinuit pe profesori și ei pe mine, până când m-au zburat de la școala de muzică. Dacă am ieșit cu ceva de acolo a fost „urechea muzicală”, dar nici de asta nu-s foarte sigur. Cert e că pentru mine cuvântul este și sunet, nu doar purtător de noime. E mereu însoțit de o voce. Ea mi-l aduce, chiar dacă-i imaginară. Trebuie să o aud. Probabil că asta vine de la poveștile pe care mama mi le citea înainte de culcare, și de care am devenit dependent; când am început să citesc singur, cuvintele au continuat să vină însoțite de-o voce, care se plăsmuia-n mintea mea, uneori foarte lesne, ca în cazul lui Creangă – povestitorul prin excelență, alteori după multe cazne. Sunt autori cu care n-am reușit să fac pace din cauza vocii țâfnoase sau sparte pe care-o atribuiam textului și care mă alunga dintre pagini, cum un profesor își pierde elevii cu poliloghii, fonfăieli sau zbierete. Ele, cuvintele, au fost prima mea dragoste – prin glasul mamei și, apoi, prin vocile cărților. Lor le datorez și „întoarcerea” mea la muzică, pentru că începuseră să mă plictisească teribil lecturile publice și-am început să-mi bat capul cu scheme prin care să reamintesc că poezia este și sunet; poezia și muzica au fost cândva inseparabile, de-aia simbolul străvechi pentru poezie era lira, păcat că ne-au rămas de acolo doar sclifoselile, ritmul și rima. Prin 2013 am reușit să adun niște scule de muzică și să mă pun, cât de cât, la punct cu cele uitate, ba mi-am făcut și o trupă, cu geometrie variabilă, Upanishadows, cu care băgam ceva pe care-l numeam „poejazz”, chiar dacă n-aveam mare legătură cu jazz-ul – doar duhul libertăți, improvizația și arta conversației. În București era un club underground în Pasagiul Victoriei, Question Mark, unde am fost primiți cu brațele deschise și instigați să facem tot ce ne trece prin cap, așa că am experimentat în cele mai ardente condiții, cu public – care părea încântat de țăcăneala noastră. După o vreme, m-am trezit din beție și-am realizat că mă îndepărtasem prea mult, era tot mai puțină poezie și tot mai multă țăcăneală – chiar dacă foarte mișto. Așa că m-am repliat spre formule mai puțin spectaculoase, să-mi amintesc ce urmărisem cu „taraful” ăla (altfel bestial, cum am zis), până m-am închis în casă și-am luat-o iar de la capăt. Mi-am făcut un mic studio și-am început să lucrez intensiv cu sunetul. N-aș spune că fac muzică, ci artă sonoră, sau altă formă de poezie, complementară celei literare. Și sunt foarte fericit când am ocazia să colaborez cu muzicieni de jazz – cum a fost în 2023-2024 cu proiectele „Poetry Jazz Suite” și „Out Loud Liberty”, realizate prin Asociația Memoria Culturii și itinerate pe la Gărâna, Reșița, Timișoara, Budapesta și Frankfurt. 

A.S.: Firește că întrebarea de mai înainte face trimitere și la prietenia specială pe care ai avut-o cu pianistul de jazz, Harry Tavitian, pe care l-ai considerat „părintele” tău spiritual. Ai în 1994 un moment în care îl evoci. Cum l-ai cunoscut pe maestrul Tavitian și cât de mult din pasiunea ta pentru muzică o datorezi cetățeanului de onoare al orașului Constanța?

M.G.: S-a nimerit să fiu printre cei invitați să-i închine o laudatio la ceremonia prin care i se acorda acest titlu, în 2011, și am rămas cu senzația că nu m-am achitat onorabil de sarcină. Ca să evit lemnele care zboară din guri în astfel de situații solemne, m-am apucat să zic o parabolă, evocând ciocanele de gheață astrală cu care erau izbite în piept niște personaje din cartea Gheața a lui Sorokin. Nu mă descurc la tămâieri și-i clar că n-a fost cel mai fericit elogiu, dar măcar era pe bune: pentru mine Harry a fost ca un baros primit în piept. Mi-a scos din cap niște gărgăuni și m-a făcut să umblu după alții. Prin Atelierele sale de improvizație și Clubul de jazz de la Biblioteca Județeană din Constanța – pe care-am avut șansa să le frecventez de la începuturi, m-a instigat la libertate și mi-a insuflat curajul să-mi caut singur drumul, să mă avânt cât mai departe de locul bătătorit și tihnit, să nu-mi ruginească ancora, să-mi mut mereu ștacheta, indiferent de tentațiile, pierderile sau recompensele ivite pe drum. Nu cred c-am reușit prea des asta, dar el așa a făcut, și de-aia e unul dintre eroii generației noastre – așa numitul „Grup de la Constanța”.

A.S.: Ai debutat literar în 1990, în revista „Tomis”, publicație care apare și acum, deși într-o cu totul altă formulă și viziune nu doar raportate la anul 1990, cât și la momentul apariției sale maiestoase – periodicul consacrat pe plan național a fost înființat în anul 1966, sub girul lui Tudor Arghezi, ca revistă lunară editată de Comitetele de cultură ale regiunii Dobrogea și orașului Constanța, într-un context cultural de relativă liberalizare. Ce înseamnă pentru tine la ora actuală revista „Tomis”? Să precizăm cititorilor noștri că, în 2007-2008, ai fost redactorul-șef adjunct.

M.G.: O, în istoria asta încap mai multe reviste cu-același nume, o primă tentativă datând din 1899. Admitem, totuși, că prima de anvergură a fost cea înființată-n ’66: da, s-a lansat rachetă dar a sfârșit căruță, cu oiștea frântă-n Cortina de fier. De-atâtea ode și ploconeli la pingeaua regimului devenise tot mai greu de citit. Au urmat edițiile libere, postcomuniste, iar eu am debutat chiar în prima, favorizat de vântul schimbării, că se cerea „suflu tânăr”. Nu eram încă copți unii pentru alții, dar am mai colaborat în răstimpuri, și mărturisesc că au fost destul de deschiși cu mine, doar că n-a fost chimie. Apoi, la finele deceniului 9, Mircea Țuglea lansă în publicația noastră, „Suplimentul de Marți”, două ediții tematice, „Cântarea Dobrogei” și „Tomis la sfârșit de mileniu”, care atacau establishmentul cultural local – în frunte cu, ai ghicit, revista „Tomis”, cu vechile sale cadre înțepenite-n proiect. Atacul era mai degrabă o bătaie cu perne, să zboare fulgii, un amuse-bouche, dar „tomiscanii”, cum le-a zis Mircea, s-au năpustit la contraatac, cu un pamflet numit „Limbricii de marți”, din care citez ce-i mai fin: „…ascaridele, scârboase cum le știm, arogante, devoratoare, și-au înfipt boturile calpe în cultura și literatura spațiului pontic. Se bat lupii la gura lor”. Pân-la urmă lupii s-au dovedit a fi în altă parte. Schimbarea veni „de sus”, cu zaveră, demisii, proteste și pensionări, până când vechea gardă fu trasă pe dreapta, ca și egida (simbolică) a Uniunii Scriitorilor. Asta-i făcu pe excluși să scrie-n istoria lor paralelă că „punerea pe butuci” a revistei s-a petrecut în 2002-2003, când „și-a încetat apariția” și „i-au cântat prohodul”;  adică ce a urmat de atunci a fost „altă revistă”, întâmplător numită tot „Tomis”. La asta am lucrat eu, în 2007-2008, alături de George Vasilievici. Mi-am luată tălpășița înainte de catastrofa din 2010, când a fost desființată, dar am încurajat toate tentativele de resuscitare sau chiar reinventare a sa. Un proiect avansat fusese pus la cale de Mircea Țuglea, dar finanțarea s-a tot amânat, iar el, din nefericire, s-a stins înainte de vreme. M-am bucurat că revista s-a relansat după 12 ani, indiferent că-i la a doua, a treia sau a patra reîncarnare. E admirabil că s-a reinventat, dar a păstrat ceva și din precedentul format. Când sunt invitat, poate-o dată pe an, colaborez cu bucurie. Dar, în linii mari, e o generație nouă, cel mai bine-i să o lăsăm să-și croiască propriul drum, cum și nouă ne-ar fi prins bine să ni se lase aripile întregi. 

A.S.: Ai fost membru fondator al „Cenaclului de marți”, al Facultății de Litere din cadrul Universității „Ovidius”, alături de poeții Sorin Dinco, Mircea Țuglea, Ileana Bâja și Grigore Șoitu. A fost inițiativa mentorului, profesor universitar și criticul literar Marin Mincu sau mai mult a voastră? Cum a luat naștere acest cenaclu și cum erau întâlnirile poetice din acea perioadă, la puțini ani după Revoluția din 1989… Mă gândesc că aceste momente vor apărea „textualizate” (termen îndrăgit de profesorul Mincu) în următoarele volume ale romanului 1994. 

M.G.: Și aici sunt mai multe istorii, personale și imprecise. A mea spune că n-am fost chiar fondator, chiar dacă unii au fost atât de drăguți să mă includă în „cartea Facerii”. Sub umbra tutelară a lui Marin Mincu, cenaclul s-a format în jurul lui Mircea Țuglea și-a lui Sorin Dinco, în ’93, când eu și Gili Mocanu urzeam Celula de creație liberă, cu care-am ajuns să expunem în clubul de jazz al lui Harry Tavitian, unde l-am cunoscut pe Mircea Țuglea, care ne-a vorbit de cenaclu, unde-am ajuns prin ’95 și ne-am lipit ca timbrul pe plic, și expeditorul s-a confundat cu destinatarul, și am continuat cu alt nucleu când cel inițial s-a destrămat, pentru ca-n ’99 să ne unim toți, plus alții, ca George Vasilievici, și să fondăm ASALT și „Suplimentul de Marți” și să ne-ntindem pe www – „o pânză cât lumea de-ntinsă”, cum îi plăcea lui Mircea să poetizeze. Și parcă toate cerurile ni s-au deschis. „Însă”, vorba poetului, „foarte puțin”. Câteva fulgurații ale acelor momente vor fi și-n carte, da.

A.S.: Criticul literar Marin Mincu ți-a publicat primele texte în volum, în antologia Starea de plasmă din 1999 și ți-a girat apoi debutul editorial cu volumul Haltera cu zurgălăi (Editura Pontica, 2001). Cum a fost relația cu profesorul Mincu, personalitate accentuat neconformistă? Ce amintiri îți vin primele în minte?

M.G.: Eu am avut șansa să nu-i fiu atât de apropiat încât să dau nasul și cu balaurul care scotea flăcări pe nări, rețin doar situații extraordinare, solare. Prima oară l-am întâlnit în București, după o piesă de teatru, traversa foaierul, la braț cu doamna Ștefania, și m-am holbat ca la trecerea unui cuirasat. Postura sa mă prevenea să păstrez distanța, dar după ce au ieșit mi-am amintit că aveam la mine un teanc de pictopoezii cu care-ncercasem să uluiesc un mare editor, dar ăla nici n-a stat să se uite, mi-a ținut un discurs că nu publică anonimi, s-o iau frumușel de mai jos. Amintirea frustrării mi-a dat foc la călcâie și m-am trezit alergând după ei pe stradă, i-am depășit și m-am întors brusc, tăindu-le calea. Doamna a făcut ochii mari și un pas în spate: „Dar cine sunteți dumneavoastră? cum vă permiteți?” Am turuit că-s artist și poet din Constanța și-am fost bucuros să-l recunosc în foaier pe magistru, am fugit să-l salut, întâmplător aveam la mine și niște texte, i le-aș încredința spre lectură. Profesorul m-a măsurat solar, ceva din insolența mea ori abruptul situației părea să-l fi surprins mai degrabă plăcut, c-a zis: Bun! Să vedem! A-ntins mâna, le-a luat și s-a dus. După ce m-am calmat, mi-am tras o palmă: ce șanse aveam să-l mai întâlnesc, să-mi recuperez măcar textele? Și-așa a fost, nu le-am mai recuperat niciodată. În schimb, ne-am întâlnit iar, în Constanța, printr-un joc de împrejurări și mai abrupte. Era după acel infam iunie 1997, când profesorul fusese alungat samavolnic de la Universitatea Ovidius, pe care o botezase și ctitorise chiar el, îi pusese la temelie și primul cancioc de ciment. După asta, Cenaclul de Marți a continuat să funcționeze în cvasiclandestinitate, pentru că tot ce era legat de numele lui era prigonit. Într-una din aceste ședințe mă pregăteam să citesc alături de Iulia Pană, când ușa se căscă brusc și-n încăpere pătrunse el, radiind ca un partizan care-și sfidase hăituitorii. Habar n-am cum ne dibuise. Ne-au pocnit emoțiile și ne-am bălmăjit textele în ultimul hal. Nu-mi amintesc să fi comentat, dar ne-a îndurat pân-la capăt, ne-a luat textele și s-a volatilizat. Credeam că s-au dus și astea pe copcă, da-n 1999, când a publicat antologia cenaclului, Starea de plasmă, am avut bucuria să aflu-n ea și-un fragment din textele mele. Doi ani mai târziu mi-a publicat și primul volum, după ce mi s-a mistuit încă un teanc de texte pe care i le încredințasem – de data asta în haosul unei percheziții care n-a avut altă noimă decât să provoace haos. 

A.S.: Să revenim la anul 1994, un moment de cotitură nu doar în viața, ci și în cariera ta – este semnificativ prin faptul că a marcat ruptura cu ceea ce a însemnat „acasă”, dar și cu atmosfera culturală tomitană. Într-atât de elocvent, încât, iată, a generat titlul romanului tău care se vrea, bănuiesc, o serie de minimum 3 volume… Deci, înspre ce tărâmuri te-a îndreptat acest an, 1994?

M.G.: Da, cartea care urmează e miezul care dă titlul seriei. Cea de acum e „prequel-ul”, iar cea din urmă va-nchide cercul. Sper ca cititorii să-mi ierte obrăznicia și să mă urmeze cu-ncredere. Vor avea, apoi, libertatea să sară-ntre stații, cu bucuria de-a descoperi detalii și întâmplări care se leagă, se condiționează, își întocmesc o noimă de capul lor. Cumva diferită de accepțiunea noastră, obsedată de control și posesie, și poate tocmai de-aia mai valoroasă,  pentru că oferă o perspectivă care-n parcursul real, linear și unidirecțional al vieții lipsește. De-aia m-am pus pe scris asta. Nu să lustruiesc o autobiografie, ci să pun sub lupă o bucată de viață cât mai apropiată, puternică, cea mai intimă, peste care-a trecut și șenila istoriei „mari”, în calea căreia suntem ori neglijabili, ori simplă statistică. Perspectiva asta de sub șenilă e dialogul meu cel mai intim cu cititorul. Din când în când sunt mici pasaje în care-i vorbesc ca celui mai intim prieten. Mă bucur să-l știu lângă mine, într-o istorie care nu îmi mai aparține de mult. Poate nu mi-a aparținut niciodată. Dar împreună o s-o scoatem la capăt 🙂

A.S.: Are literatura dobrogeană actuală un spirit „provincial” în raport cu ce se întâmplă în capitală? 

M.G.: Nu știu în ce mai dă capitala tonul la cântec, dincolo de politică, de parale și de paranghelii pe arene, dar literatura s-a descentralizat de cum a pătruns și aici Internetul. Reamintesc că, în trena Cenaclului de Marți, Constanța dădea una dintre primele publicații culturale online în limbă română – „Suplimentul de Marți”, și tot aici, Biblioteca Asalt s-a numărat printre primii editori de e-books din țară. Generația noastră s-a împrăștiat, dar poate nu-i un lucru așa de rău că se vorbește despre literatura spațiului dobrogean mai mult în afara sa decât acasă. Abia dacă ar fi invers ar fi un simptom provincial. Altfel, apropo de disoluția „farului călăuzitor”, azi știm că „Poezia e la Bistrița”, că Reșița e „Orașul cu poeți”, că Timișoara e prima scenă de spoken-word, că Brașovul găzduiește o bienală europeană de poezie, că la Iași are loc cel mai tare festival de literatură din sud-estul Europei. Cu puțin timp înainte de a se stinge, Marin Mincu îmi mărturisise dorința de a pune la cale un festival internațional de literatură la Techirghiol. Mustăcea la ideea de-a lansa în lume ceva curat balcanic, la fel cum ultimul nume sub care a defilat Grupul de la Constanța a fost Hotel Chiustenge. Cât să mai tragem mâța de coadă cu Tomis și cu Ovidius?

A.S.: Mă gândesc că nu ți-ai dori să fii președintele Filialei Dobrogea a Uniunii Scriitorilor din România, dar, printr-un exercițiu de imaginație, dacă te-ai trezi într-o dimineață în această funcție, care ar fi primul lucru pe care l-ai face pentru scriitorii dobrogeni? Iar al doilea ar fi…? 

M.G.: Haha, mi-a luat-o gura spre urechi. Păi sunt mai bine de 8 ani de când am fost exclus din Uniune, alături de alți 15 membri ai Grupului pentru Reforma USR, precum Radu Aldulescu, Florin Iaru sau Valeriu Mircea Popa – care s-a și prăpădit după ce l-au hăituit prin instanțe. Îndrăznisem să contestăm niște șmenozeli și modificări de statut care eternizau la conducere o camarilă autosuficientă – după modelul lui Putin. Așa că mi-a ajuns cu reformele, îmi văd de scris. Că cel mai mare rău care i se poate-ntâmpla unui scriitor e să fie exclus din rândul cititorilor. Restu-s hârțogării.