Astăzi vom face un exercițiu de imaginație. În multe dintre episoadele de până acum am vorbit despre cum înțelegem lumea reală. Dar am vorbit și despre universuri exotice, universuri fără timp și fără materie. Care matematic există așa cum, tot matematic, există și universuri tip gaură de vierme. În universurile fără timp plecăm în viitor și ajungem în trecutul nostru la un moment dat. Ba chiar putem ajunge cu sute de ani înainte de nașterea noastră. Dacă ne întoarcem la universuri găuri de vierme aflăm că unele sunt stabile și traversabile, ne duc pe o scurtătură între două puncte ale universului pentru care altfel distanța este uriașă. Altele, nu. Fizica teoretică lucrează cu asemenea concepte. Colaboratorul meu la cărțile de relativitate și cuantică din editura Springer, reputatul astrofizician italian Salvatore Capozziello, are un studiu legat de găurile negre care ar putea fi găuri de vierme. Acest studiu este oarecum legat de articolul în care arată că singularități fizice în interiorul găurilor negre nu ar trebui să existe. Practic, el contrazice teoria Hawking-Penrose legată de existența unor asemenea singularități. Și nu în ultimul rând explică, în alt studiu, de ce gravitația cuantică implică existența lanțurilor ADN. Explică viața. Teoriile acestea nu sunt confirmate experimental. Dar fizicienii teoreticieni trebuie să gândească imposibilul, și poate în timp se va ajunge la experimente care să dovedească veridicitatea unor asemenea teorii. 48 de ani au fost necesari fizicienilor experimentaliști să realizeze la CERN suita de experimente care au validat existența bosonului Higgs în 2012. Un an mai târziu Peter Higgs primea premiul Nobel. La 83 de ani. A avut șansa să-și vadă teoria confirmată. Georges Lemaître pe patul de moarte a aflat ca teoria sa privind existența Big-Bangului este confirmată de evidențierea fondului cosmic de microunde. Universul se extinde așa cum prezisese el. Alexander Friedman a murit fărǎ să afle asta.
Ce exercițiu de imaginație să facem, deci?
Poate mulți dintre voi au citit nuvela lui Francis Scott Fitzgerald despre Benjamin Button. În nuvelă personajul principal trăiește paradoxul unei vieți care curge invers, dar într-o lume care merge înainte. Benjamin Button se naște bătrân și întinerește pe măsură ce ceilalți din jurul lui îmbătrânesc. Amintirile lui se șterg pe măsură ce experiențele lui îl duc către maturitate, adolescență, copilărie, naștere. Este un altfel de mod de a șterge memoria. Nu este demența senilă, ci pierderea naturală a experiențelor pe care le-ai avut cândva. Astăzi vă propun să ne imaginăm o lume întreagă de Benjamini Buttoni. Să ne imaginăm o lume inversată.
Timpul curge înainte. Așa am fost învățați să credem. Așa percepem totul, de la mersul ceasurilor până la descompunerea materiei, din îmbătrânirea pielii până la amintirile care se adună în sertarele memoriei. Timpul pare ireversibil. Însă ce s-ar întâmpla dacă, la un moment dat, ar apărea o cotitură? Dacă entropia, acest vector tăcut al haosului, ar începe să descrească? Nu brusc, nu spectaculos, ci lent, imperceptibil, ca o inversare de sens în albia unui râu care, timp de miliarde de ani, a curs doar într-o direcție.
Într-un asemenea univers, tot ce fusese destrămare ar deveni recompunere. Ființele n-ar mai muri, ci s-ar aduna încet, părăsind țărâna, reconstruindu-și țesuturile. Trupurile s-ar reface, bolile s-ar resorbi, iar moartea însăși ar fi doar o etapă în drumul spre întinerire. Într-o astfel de lume, bătrânețea ar fi doar o amintire care dispare, iar copilăria — un orizont viitor, nu trecut. Oamenii ar reveni, în tăcere, în ființă, ar păși înapoi în casele lor, și-ar regăsi chipurile pierdute, și-ar retrăi viețile în sens invers. Și, într-un final straniu, fiecare s-ar retrage în trupul copilului care a fost, apoi în fătul care se reconstituie, până ce embrionul s-ar resorbi în uterul matern. Dar procesul n-ar înceta acolo. Ovulul și spermatozoidul care i-au dat viață s-ar separa, evoluând înapoi spre formele lor de dinainte de întâlnire, iar ființa ar înceta să mai ființeze, nu prin moarte, ci prin neconcepută despărțire.
Iar în fundal, dirijând această reconstituire cu o precizie supraumană, acționează o forță — nu o ființă, ci o idee activă a inversei realități. Un fel de Demon-arhitect al lumii inverse. Dacă în universul nostru, Demonul lui Maxwell era doar o provocare teoretică la adresa celei de-a doua legi a termodinamicii, aici el devine un principiu universal activ: cel care pune la loc fiecare piesă a realității, cel care știe unde era fiecare atom, fiecare electron, fiecare suflu. Nu mai sortează molecule calde și reci, ci rearanjează sinapse, readună informația disipată, reface identități pierdute. Nu e un sabotor al entropiei, ci un constructor invers: o masonerie a Ordinii care lucrează tăcut, de la haos spre geometrie.
Universul continuă să se restrângă, memoria se estompează, identitatea se dizolvă. La un moment dat, nimeni nu-și mai amintește nimic, pentru că nimic nu mai are de ce să fie amintit. Când totul ajunge din nou la punctul zero — același pentru toți, fie materie, fie ființă, fie timp — Demonul își încheie misiunea. Întrebarea care rămâne, suspendată ca un ecou în vid, este: ce se întâmplă cu el?
Poate că dispare odată cu ultimul fir de ordine, pentru că era doar o funcție internă a realității inverse. Sau poate că nu dispare, ci se transformă. Poate că, în clipa în care entropia devine zero și timpul se oprește, el explodează în tăcere, nu ca o moarte, ci ca o renaștere a unei noi lumi — un alt univers, cu alte dimensiuni, cu alte legi, sau chiar cu aceleași legi, în care timpul, din nou, va curge către viitor.
Și astfel, Demonul-arhitect devine restauratorul unei ordini pierdute. O prezență care, după ce a învins moartea, o recreează. Iar ceea ce părea sfârșit devine doar un nou început, ascuns în altă geometrie, într-un alt sens al timpului.
Poate că acolo se află începutul lumii noastre. Poate că noi suntem deja creați din cenușa ultimului Demon. Și poate că, într-o zi, când timpul va obosi, când entropia va atinge din nou limita, el va începe să lucreze din nou. Fără să știm, fără să simțim, fără să bănuim. Dar mereu cu acea tăcere exactă a unei mâini care știe unde a fost fiecare lucru — și unde trebuie să revină.
Am scris o simfonie în care începutul e Brahms, sfârșitul e Mahler, dar la mijloc se insinuează Gödel. Un fel de demonstrație a faptului că nu poți construi un univers complet coerent care să se întoarcă în sine însuși, fără ca rațiunea să cedeze.
Lumea normală cu Benjamin Button în ea este o curiozitate, o lume de „Benjamini Buttoni” este, așa cum am văzut, imposibil de acceptat. Putem vorbi despre ea așa cum am făcut în exercițiul nostru de imaginație, dar nu o putem accepta.
Nu există metrici care să explice o astfel de evoluție a universului nostru. Nu îmi pot imagina cana spartă și cafeaua vărsată adunându-se și așezându-se din nou pe farfurioară în fața mea. Nu este vorba de imaginația derulării inverse a unui film, ci de fizica care ar face posibilă evoluția entropică inversă. Pe de altă parte nu-mi pot imagina universul acesta evoluând așa cum îl știm un timp infinit. Infinitul fizic nu poate exista, este tulburător să recunoști ca un cuvânt ca „dintotdeauna” sau alt cuvânt, „eternitate”, nu ar putea avea decât sensuri metaforice. Dar pot să accept ideea că există o geometrie înainte de haos. Pentru că împreună cu Salvatore am argumentat în cartea de relativitate, că, în absența timpului, spațiul coexistă cu toate structurile geometriilor curburii constante. Deci absența timpului lasă loc structurilor geometrice, care există în sine, în afara unor minți care să le extragă dintr-un spațiu al ideilor pure și să le pună în edificiul cunoașterii.
