un interviu cu Moni Stănilă
Sorina Rîndașu: Dragă Moni Stănilă, aș vrea să pornim discuția de la cartea ta de debut, Jurnalul de convertire Iconostas, apărut în 2007. Cum te raportezi acum acest volum? Din ce am citit, am văzut că și tu te-ai raportat de-a lungul timpului în mod diferit la el. S-a spus despre el că ar conține niște încercări juvenile, dar raportându-ne la Postoi parovoz. Confesiunile dogmatistei (2009), nu pot să întrezăresc o legătură deloc juvenilă.
Moni Stănilă: Probabil că, într-un fel, a fost ceea ce se cheamă un debut ratat. Nu aveam în acea perioadă legături cu lumea literară, iar lecturile mele erau de altă natură. Citeam multă teologie și filosofie. Textele din carte erau niște mici exerciții lirice de jurnal (aveau data scrierii dedesubt) care urmăreau traseul meu teologic, de aceea l-am numit mereu un jurnal de convertire. Nu îl consider debutul meu literar. E și motivul pentru care am semnat diferit pe cărțile ulterioare. A fost și un fel de accident la publicare, îl trimisesem mai mult pentru o evaluare și mi-a venit înapoi pe hârtie. Fără discuții pe interior, copertă etc. Din acest punct de vedere pot spune că nu mă raportez nicicum la el. A fost un eșec.
M-a consolat faptul că în acei ani nu eram singura în această situație. Mulți dintre poeții foarte buni trecuseră prin experiențe similare. Dar am vrut totuși să îmi asum graba și eroarea, deși uneori cred că n-ar fi trebuit să păstrez cu încăpățânare acel titlu în CV. Cartea nu s-a comercializat, deci aproape nu a existat, singurii care au văzut-o sunt cei cărora le-am dăruit-o eu. Însă știu acum că nu mi-am făcut nici un serviciu cu onestitatea asta.
Postoi parovoz a venit după ce deja făceam parte de doi ani din Cenaclul Pavel Dan, unde am cunoscut poeți de vârsta mea, am început să citesc doar literatură contemporană (la clasică stăteam bine) și, mai ales, am învățat destul de repede să evit locurile comune, să îmi caut vocea și să înțeleg unde și când să tai. Probabil că aș fi ajuns la scriitura de astăzi, dar lent, mult mai lent, fără cenaclu și fără scriitorii din generația mea care m-au ajutat cu recomandări, cu păreri, cu liste de lecturi. Ca să dau doar câteva exemple, pe lângă îndrumarea poetului Eugen Bunaru în cadrul cenaclului: l-am cunoscut pe Șerban Foarță care mi-a fost ca un profesor, Ana Pușcașu era cu mine la cenaclu și citeam aceleași cărți, apoi le discutam, Ștefan Manasia m-a publicat în Tribuna. Claudiu Komartin și Răzvan Țupa îmi recomandau cărți. Foarte mult m-a ajutat și V. Leac cu care făceam un fel de cenaclu mai restrâns. Mă folosesc și astăzi de sfaturile pe care mi le-a dat atunci.
S.R: Ce a însemnat pentru tine și literatura ta plecarea din Timișoara și mutarea la Chișinău?
M.S: Pentru mine a însemnat încrederea în relația cu Alexandru. A fost o mutare care nu a avut nimic de a face cu literatura, doar cu poezia din viața de zi cu zi. Sigur că s-au schimbat foarte multe în scriitura mea după mutarea de aici, fiindcă ceea ce trăim se reflectă în ceea ce scriem. Îmi amintesc un poem despre marca germană, publicat într-o antologie. Îl citisem la o emisiune de cultură, era ceva ce nu aș mai scrie acum. Cum spunea Bogdan-Alexandru Stănescu în Soarele negru: la începutul anilor 2000, mai ales după, era o tendință „intelo” să te poziționezi clar împotriva capitalismului. După ce m-am mutat la Chișinău, m-am vindecat în două zile. Sunt atitudini și convingeri care răzbat în literatura scrisă de cineva. În momentul de față n-am nici o problemă cu capitalismul, fiindcă mă vreau departe de orice tip de comunism.
Tot de la această mutare mi se trage, cred eu, direcția socială a cărților pe care le scriu.
S.R: Cum îți influențează propriul scris activitatea de editor și cea de coordonator al cenaclului Republica?
M.S: Cea de editor s-ar putea să îmi dăuneze. Pentru că îmi reduce mult din timpul de lectură personală și, de multe ori, ceea ce vine ca propunere de publicare pe mailul de la editură nu e de calitate. Cea de coordonator la cenaclul Republica al Bibliotecii Municipale „B.P. Hasdeu” mă ajută, fiindcă mă ține foarte conectată cu literatura care se scrie acum și mă forțează să fiu la curent cu ultimele apariții.
S.R: Prin ce se distinge poezia scrisă de tinerii din Basarabia în raport cu cea din România, din punctul tău de vedere? Există diferențe notabile?
M.S: Știu că se vorbește mult de aceste diferențe. L-am auzit de multe ori și pe Iulian Ciocan vorbind despre aceste diferențe în proză. Cred că și Tatiana Țîbuleac spunea la un moment dat ceva despre asta. La mulți scriitori am auzit o teorie asemănătoare, dacă mă gândesc bine. De multe ori cei de aici vorbesc de o influență a literaturii ruse. Or, în momentul de față poezia românească e mult peste cea rusă. Pe de altă parte și noi, în România, am citit marii clasici ruși. Așa că, dacă există aceste diferențe, eu nu le văd. Particularități avem inclusiv între poeții din Timișoara și Oradea față de cei din Suceava și Iași, dar nu putem vorbi în toată cultura română de diferențe notabile. Adică ce diferențe sunt între Iurkin, Fanfarov, Țvetov, Buzu și alți colegi de-ai lor de generație? Dacă Dmitri Miticov a putut să își inventeze o biografie „basa”, cred că e evident că ne mișcăm în aceeași zonă. E drept că o parte din poezia poetelor basarabene a păstrat o zonă a feminității asumate pe care nu o (mai) regăsim în România, dar avem și vocile sociale – cum e cea a Irinei Nechit. Adică avem o diversitate pe ambele maluri ale Prutului. Mă gândesc la Alex Cosmescu – ce îl diferențiază de alți poeți la fel de importanți din Româniq? Există note de originalitate, de asumare a unui discurs diferit (începând de la Dumitru Crudu), există schimbări de paradigmă poetică (Alexandru Vakulovski, în special de la volumul Priveliști), există o utilizare a unui limbaj specific – argoul basa – la Hose Pablo, dar nu sunt aspecte care să lipsească din poezia românească. În proză, e drept, lucrurile sunt mai nuanțate, balcanismul capitalei României, umbra lui Ceaușescu și mâna lui în arhitectura Bucureștiului sunt înlocuite în Chișinău de cu totul alte influențe și stafii. Însă modelele și profesorii, lecturile și influențele sunt aceleași. Nu putem spune că romanele lui Radu Pavel Gheo sunt altă literatură fiindcă are alte umbre și stafii în romane sau fiindcă unele dintre personaje se mută în America.
Suntem deci parte a culturii române, cu note distinctive, cu accente diferite, cu poziționări total opuse față de societate, dar fără diferențe notabile. Adică nu acel tip de diferență care să poată secționa literatura română în literatura din România și literatura „basa”.
S.R: Ai publicat mai multe cărți de proză. Cum vezi fuziunea asta dintre poeta Moni Stănilă și prozatoarea Moni Stănilă? Cât de mare trebuie să fie nivelul de adaptabilitate al unui scriitor încât să treacă în mod confortabil de la o identitate la alta?
M.S: Totul ține de scris, de plăcerea/obsesia de a scrie. Nu sunt atât de mari diferențele, doar abordarea e diferită. Mai ales după ultimele decenii e destul de dificil de delimitat genurile literare. Probabil cea mai prozaică carte pe care am scris-o (excluzându-l pe Brâncuși) e poemul Colonia fabricii. E sigur mai romanesc decât Țipă cât poți. Sau ca să dau și alte exemple: unde e mai poetic Dan Coman, în poezie sau în proză? Eu zic că e la fel de poetic în ambele genuri. Aglaja Veteranyi – romanul ei De ce fierbe copilul în mămăligă e un superb volum de poezie.
S.R: Având în vedere contextul socio-politic din Republica Moldova și din România, neuitând nici de coexistența simultană a două ideologii opuse, cum crezi că se va transforma literatura în următorii ani?
M.S: Dacă se vor îndepărta abordările, va avea de câștigat literatura română. Dar nu cred că ideologiile vor schimba schimba ceva în cum se va scrie. Iar literatura e despre cum, prea puțin despre ce.
