Poate că arhitectura nu a presupus niciodată o definiție mai exterioară, mai non referențială, care să nu îi fie proprie, dar care să o cuprindă totodată pe de-a întregul, decât versul poetului romantic german Friedrich Hölderlin: „Plin de merite şi totuşi în chip poetic, locuieşte Omul pe acest pământ”. De la această exprimare a esenței poeziei în fapt îi datorăm lui Martin Heidegger – fiindcă acesta din urmă este cel care a construit conceptual masiv pe fundamentul liric al lui Hölderlin mai departe – o arheologie lingvistică ce definește o parte semnificativă a arhitecturii de aproape jumătate de veac.

Influența lui Heidegger asupra artei construirii este una imensă, o întreagă direcție din arhitectura contemporană stând sub marca scrierilor sale. Poartă numele de regionalism critic și își trage originea din fenomenologia heideggeriană. Această edificare locală și regională, ce face apologia construcțiilor vernaculare și presupune metode tradiționale cuplate cu utilizarea materialelor naturale, propune după propriul manifest o „arhitectură a rezistenței”, venind ca răspuns la rătăcirea tehnologică generalizată de astăzi. Ceea ce personal apreciez foarte mult la această arhitectură de inspirație fenomenologică este faptul că eludează uneori simțul principal căruia întreaga arhitectură i se adresează în mod tradițional – adică văzul – și caută să integreze în obiectul construit tactilul, auditivul și, de ce nu, chiar olfactivul. Ne îndepărtează cu bună știință de ecranele digitale suprasaturate de (non)informație, pentru a ne restitui percepția ființei întregi. Revenind însă la Martin Heidegger și la a sa sondare hermeneutică, aflăm în eseul „Construire, locuire, gândire” din 1951 în primul rând ceea ce știam deja de la Hölderlin: „locuirea este chipul în care muritorii sunt pe pământ”. Deci „a locui” devine prin urmare sinonim cu „a fi”. Demonstrația acestui fapt în limba germană, prescurtată de către filozoful român de sorginte heideggeriană Gabriel Liiceanu, sună cam așa: termenul de „bauen”, care înseamnă „a construi”, era la origini echivalent cu „a locui”. Iar formele sale „bauen”, „buan”, „bhu” au dat apoi „ich bin, „du bist” („eu sunt”, „tu ești”), precum și imperativul arhaic uitat astăzi de „bis”, adică „fii!”. Această evoluție lexicală vorbește despre locuire ca despre un dat ontologic. Ceva asemănător se petrece și în cealaltă limbă originară a filozofiei, în greacă adică, notează același Liiceanu, acolo unde verbele aferente locuirii – „oiken”, „demein” și „naiein”, ce au dat pe „oikos” și „domos” cu sensul de „cămin” și avînd de data aceasta o componentă temporală ce presupune durata, îl înlocuiesc practic pe „a fi”, adică pe „einai”. Dacă facem pentru moment abstracție de toată „ființarea” descrisă și revenim la „chipul poetic” din formularea originală a lui Hölderlin, dar adăugând acum și registrul limbilor apropiate nouă – româna și maghiara – vom descoperi următoarea corelație:  cuvântul „chip”, care provine în limba română din limba maghiară („kép”), și care parcurge intervalul dintre sensul propriu de „față” și cel metaforic de „fel de a fi”, semnalează prezența unui alt filon lingvistic originar ce merită aprofundat: legătura dintre termenul de „etic”, adică „ethos” din familia lui „oikos” ca proiecție a lui „a fi” și, din nou, componenta locativă, de „habitus”. Înainte de a desemna firea cuiva, obiceiurile sale, „ethos”-ul devenea prin urmare coextensiv felului de a locui al acestuia, era „habitudinal” cum am spune astăzi. Banala zicală populară ce pare o tautologie crasă de „trăiesc așa cum sunt” poate fi mai bine explicată sau completată prin „sunt așa cum locuiesc”. Deci etica ar fi putut fi în fond o „habitologie”, dacă prin acest termen am defini un fel de știință a locuirii. Însă cuvintele se adresează în primul rând minții, iar arhitectura fenomenologică prețuiește imediatul și naturalețea mâinii creatorului, o mână care nu este complet decuplată de la rațiune, dar nici nu reprezintă un soi de „organ dispozitiv periferic” ce acționează după „programul” vreunui discurs intelectual. Pe scurt, într-o notă ce ține de artele plastice cu care arhitectura se înrudea odată, pentru fenomenologul ce devine și constructor, brațul și creierul sunt una, la care vin în completare ochiul, urechea și, după unii (Juhani Pallasmaa), chiar pielea. Prin urmare, dacă tot acest șir de tranzitivități lingvistice menționate constituie apanajul unui literat și pare a fi mai degrabă specific curentului arhitectural prin excelență logocentric – deconstructivismul – este momentul de a avansa și marca contribuția fundamentală a lui Heidegger la filozofia și practica locuirii: constituirea locului. 

Ce reprezintă un loc în fond? Este un spațiu care a fost ordonat după niște repere subiective. În accepțiunea originară înseamnă o înrădăcinare, presupune o așezare, un „acolo” unde lucrurile sunt dispuse oarecum organic la îndemână în vederea folosirii. Deși exemplificarea lui Heidegger se face prin utilizarea metaforei podului, ca un punct unificator a două regiuni, pentru cercetarea de față este mai apropiată imaginea clasică a unui tablou campestru. Un peisaj rural cu casă, acareturi, curte, fântână și bineînțeles natură în fundal ar surprinde în mare parte calitățile unui loc. Însă podul ne aduce totuși aproape de ideea de limită, care este fundamentală pentru constituirea apriorică a unui loc. Raum-ul, adică locul pe limba maternă a lui Heidegger, apare întotdeauna într-un „luminiș”, un spațiu consacrat ce se diferențiază fizic de împrejurimi. Cu toate acestea, luminișul este mai degrabă pustietate decât pădure, fiind destul de slab populat cu vegetație. Sigur, toată această descriere este specifică locului public, adică unei așezări colective, dar, așa cum observă Gabriel Liiceanu – autorul unei întregi științe a limitei pe care o numește „peratologie” – locuirea reprezintă un act de de-limitare și de conformare a unui spațiu care fusese până atunci indistinct. Dacă am efectuat o oarecare deplasare către un posibil context cultural local, trebuie totuși notată contribuția majoră a arhitectului și profesorului Augustin Ioan, care reprezintă teoreticianul român al arhitecturii fenomenologice de sorginte heideggeriană. Prezenta expunere se bazează în cea mai mare parte pe textele domniei sale. Însă, din vasta sa cercetare apologetică în această direcție, am să notez doar afirmația provocatoare legată de un articol publicat în revista germană Bauwelt potrivit căreia „Heidegger nu bate dincoace de Carpați”. Desigur, domnul profesor Ioan analizează cazul orașelor românești post-comuniste, foste locuri în toată puterea cuvântului ce au fost intoxicate de „zidirea” grea socialistă și care ar fi cu greu – dacă nu chiar imposibil – de vindecat în urma acestei traume suferite. Iar neajunsul general al seducătoarei filozofii a construirii aparținând lui Martin Heidegger este că nu poate oferi soluții viabile la problema globală a congestiei urbane, atât timp cât ideea subliminală din spate rămâne aceea de a nu ridica case mai înalte decât brazii din Pădurea Neagră, loc/luminiș în care filozoful german își înjghebase cabana sa de studiu. Totuși, la nivel de teorie concretizată în zidirea de mici noi obiecte construite, ce se înscriu în tendințele de părăsire a urbanului și de redescoperire a ruralului, cuplate cu ideile de downshifting și de downsizing, fac ca această poetică a locuirii arhaice să devină în unele cazuri *una tămăduitoare.

Un astfel de micro edificiu este prezentat în cele ce urmează ca o manifestare posibilă și totodată palpabilă a eșafodajului teoretic descris mai sus. În primul și primul rând ne aflăm pe limită sau, mai exact, pe limite: este vorba de comuna Valu lui Traian, localitate aflată la granița dintre urban și rural – adică suburban – din zona metropolitană a orașului Constanța. Dualitatea separației clasice de tip intramuros versus extramuros, adusă aici în discuție de către infrastructura de apărare romană din proximitate ar reprezenta poate o a doua ipostaziere a ideii de limită. Într-un context mai propriu construcției de față, o locuință individuală, amplasarea în preajma lizierei de salcâmi vorbește despre Raum și luminișul heideggerian ca sursa originară a unui veritabil loc.

Construcția pare a fi la o primă vedere în mod clar de inspirație rurală, dar, la o observare ceva mai atentă, realizezi totuși că nu ai în față o altă locuință rustică, o nouă pastișă de tipul „country chic”, care „se poartă” astăzi din nefericire. Marchez în mod special această diferențiere, care, din păcate, este mult prea ușor ocultată în prezent: rural versus rustic. Da, cele două turnuri distincte din lemn acoperite cu olane recuperate ce definesc silueta locuinței își trag originea din morile de vânt dobrogene, acesta este și discursul autorului proiectului, arhitectul Andrei Chivu, ce și-a făcut ucenicia în Austria, și care dorește astfel să semnaleze depozitarul imens de potențial – inspirațional sau de altă natură – reprezentat de patrimoniul construit vernacular românesc. Însă forma parterului masiv reprezintă simultan și o ancorare solidă în modernitate, făcând ca edificarea de față să fie practic fără vârstă, „timeless” cum ar spune englezul. Este poetic a locui astăzi prin adaptare orice structură care nu a aparținut de drept domesticului: castele de apă, rezervoare, furnale, faruri, fortificații, etc. Prin urmare, există aici pe de altă parte și imaginea de redută domestică, radiind în mod vizibil o aură de inexpugnabilitate, aspect conferit de apareiajul pietrei calcaroase inserate în masa de beton, două materiale brute ce definesc și sub aspect tactil nivelul parterului. Reprezintă totodată o interpretare circumstanțială și imaginativă a soclului de piatră ce constituia odată componenta – să o numim totuși telurică – a „zidirilor eoliene” din vremurile trecute. Însă concomitent are loc și o deschidere a închiderii edificării, exprimată prin decuparea din textura de piatră a unor ferestre mari, ce par că se pot ascunde la nevoie în spatele obloanelor, sigilând astfel ermetic construcția. Apertura simbolică ceva mai subtilă, care orientează locuința către împrejurimi, este conferită de introducerea în geometria planului a unei curbe concave, ce face ca zidul exterior aferent acesteia să îmbrățișeze metaforic deopotrivă vecinătatea și mica scară „melc” prin care se accede la etaj. La fel, segmentarea celuilalt zid ce delimitează zona ascunsă a casei, cu terasa și gradina aferentă, vine să conteste „tirania unghiului de 90 de grade”, după cum sună faimoasa exprimare a arhitectului american antiurban Frank Lloyd Wright. Dar este o dictatură algebric-contabilă în fond, ce face ca din păcate multe edificări actuale să fie tributare unei raționalități excesive a eficienței constructive și nu contextului imediat, cu al său vast repertoriu de forme geometrice neregulate. Însă merită insistat puțin aici și pe arhetipurile grădinii și curții. Locuirea poetică vine întotdeauna în conjuncție cu grădina, adică acea scenă a îmblânzirii și aproprierii naturii, un loc în care natural și artefact fuzionează indefinit. Grădina incintei urcă mai departe sus pe casă, acolo unde, șerpuind printre cele două turnuri, descoperi ceea ce ar reprezenta un fel de echivalent al curții. Aici este de fapt organizată o altă locuință, una dispersată, dar independentă de cea compactă a parterului. Un „sălaș de vară” destinat oaspeților, având un singur dormitor înscris în donjonul circular, cu anexa băii detașată în triunghiul celuilalt turn, amplasat în colțul opus. Sigur, odată ajuns aici sus și, de ce nu, poate chiar stabilit, renunți conștient la un confort mult prea facil caracteristic vremurilor moderne și te înscrii voit pe traiectoria unei locuiri arhaice semnificative. Ferestrele de la nivelul etajului, ce fac parte în mod evident din vocabularul de forme tradiționale, sunt prin urmare destul de reduse ca dimensiuni, având menirea totodată de a marca și din punct de vedere cromatic siluetele celor două dominante verticale ale turnurilor. Dar terasa de pe acoperiș înseamnă locul per se, o poziție ascunsă din care poți veghea grădina și împrejurimile, dar și orienta privirea în sus către cer în serile clare de vară. Locuința de față înseamnă una tradițională și prin faptul că se constituie ca o construcție tectonică, adică comportă o bază solidă, telurică, și devine mai ușoară în mod progresiv pe înălțime. Casa se naște din pământ și tinde la verticală, precum morile de vânt dobrogene, sursa ideatică originară.

La interior, arhitectul face în așa fel încât ca zidul de piatră exterior să se ivească și în spațiile încăperilor parterul. Planul nivelului de pe sol este conformat de două direcții perpendiculare, iar intersecția acestora este marcată prin dormitorul circular (ce corespunde exact celui de le etaj deja descris). Acest spațiu învăluit de o „fenomenologie a rotundului” (Gaston Bachelard) înseamnă de fapt o articulație, este un fel de „balama” a casei, care pare a primi astfel o orientare caracteristică timpurilor apuse. În preajma acestui veritabil centru al casei găsim așezată soba de teracotă, ca o situare simbolică a elementului focului în proximitatea axis-ului micului univers domestic. Ca o paranteză ușor umoristică, dar foarte sugestivă, un detaliu – să îi spunem totuși mitic – din biografia casei, este faptul că, în timpul șantierului, vecinii și-au închipuit că la sfârșit vor avea în față un nou lăcaș de cult. Da, frumusețea acestei locuințe rezultă din detașarea curajoasă de tendința imitativă a planului și formei alungite specifică casei rurale dobrogene și aflarea unor surse de emulare ce sunt în fond tot tradiționale, dar care, printr-o interpretare proprie – chiar dacă presupune parțial și colajul tipic modernității – emană originalitate și mai ales caracter. „Poeții ctitoresc”, după cum spunea romanticul Hölderlin, dar, la urma urmei, dorința ascunsă a arhitecților rămâne aceea de a înălța la rândul lor crâmpeie zidite de poezie, originea – dar și finalitatea – oricărei opere de artă.

Proiect: arh. Andrei Chivu, ing. Stere Caradima

Fotografii:  arh. Andrei Chivu

Bibliografie:

Heidegger, M. (2011) Originea operei de artă, Bucureşti: Humanitas. 

Ioan, A. (2005) Arhipretexte: Heterotopoil Despre Zidire, violenta, înstrainare. Cluj: Dacia. 

Ioan, A. (2005) “Heidegger hat keinen Raum in postkommunistischen Städten”, Bauwelt, 24/2005, pp.34-43

Ioan, A. and Mihali, C. (2009) Dublu tratat de urbanologie. Cluj-Napoca: Idea Design & Print. 

Webografie:

Ioan, A. (2011a) Augustin Ioan: Luminişul: De La Spaţiu sacru la loc public (1), LiterNet. Available at: https://atelier.liternet.ro/articol/10749/Augustin-Ioan/Luminisul-de-la-spatiu-sacru-la-loc-public-1.html (Accessed: 23 August 2024). 

Ioan, A. (2011b) Augustin Ioan: Luminişul: De La Spaţiu sacru la loc public (2). concluzii, LiterNet. Available at: https://atelier.liternet.ro/articol/10750/Augustin-Ioan/Luminisul-de-la-spatiu-sacru-la-loc-public-2-Concluzii.html (Accessed: 23 August 2024). 

Ioan, A. (2022) Augustin Ioan: Loc (I), LiterNet. Available at: https://atelier.liternet.ro/articol/34539/Augustin-Ioan/Loc-I.html (Accessed: 23 August 2024).

Ioan, A. (2022b) Augustin Ioan: Loc (II), LiterNet. Available at: https://atelier.liternet.ro/articol/34606/Augustin-Ioan/Loc-II.html (Accessed: 23 August 2024). 

Ioan, A. (2022c) Augustin Ioan: Loc (III), LiterNet. Available at: https://atelier.liternet.ro/articol/34674/Augustin-Ioan/Loc-III.html (Accessed: 23 August 2024).

Liiceanu, G. (2016) Repere pentru o hermeneutică a locuirii, Secolul 21. Available at: https://secolul21.ro/arhive/411 (Accessed: 23 August 2024).