Revista Tomis

Reconfigurarea individualității

Atunci când am intrat pentru prima dată în contact cu literatura scrisă de Andrei Dósa, am resimțit-o ca fiind ultra-senzorială, cu accente ritmice puternice și elemente stilistice care stimulează continuu. Nici Ultima familie tradițională (OMG Publishing, 2024) nu se abate de la acest tipar. Cartea aceasta dezvoltă formula unei biografii condiționate de rutină, de micile dischinezii ale vieții trăite și/sau privite din ipostaze diferite, tratând toate acestea când pe tonul sobru al resemnării, când pe acela gingaș al rememorărilor fluide. 

Autorii buni știu cum să acomodeze tipuri diferite, chiar contrare, de sensibilitate. Poezia acestui volum alternează între confesiune ca unică modalitate de comunicare cu un celălalt disponibil sau nu, prin urmare mereu incert, „îmi vine să fug de furia ta/ de furia tatălui meu/ și a tatălui tatălui meu/ frica și furia ne unesc și ne sfâșie/ adeziv instant piele pe piele” („Băiete”), și simplă observare a mecanismelor din care își compune universul: „Visul și realitatea rotesc aceeași pală/ fior de-apartenență, tandrețe și lumină/ caliciu-atins de grație, tremur sub sepală/ polenul lumii bune, aduse de-o vermină,/ lucește iar, pe noi de noi înșine separă./ Pui de arici în noapte visează și suspină” („Ești asemeni mie, dar ai mai multă energie”).

Oamenii sunt surprinși în stop-cadre succesive: „e o zi cu vânt/ hulpavă rochia se lipește de trup/ părul blond plutește dintr-o reclamă în alta” („Tristețe cu membre străine”). Atâta frumusețe în tristețea asta exprimată prin imagini (deci nu prin expresii) oximoronice, transmisă discret prin mici elemente specifice: „astăzi deschid un cont/ pentru sănătatea ta/ la clinica unde te-ai născut/ pun parola lana del rey”. Retragerea în spatele evidențelor și în spatele adevărurilor care există doar ca proiecții se realizează cu finețe, cu o blândețe a privirii ce judecă realitatea prin relația sincretică moral-senzorială.

Există ceva ce nu ține de caracter, ci de vitalitate, „invidiez femeile/ pentru ele tihna e ceva natural”, iar aceasta se află în legătură cu unele stări de spirit, cum ar fi nostalgia sau tristețea, ambele prezente pe deplin aici.  

O altă chestiune specifică volumului de față stă în asumarea, pe rând, a mai multor voci, fiecare dintre ele modulate cu aceeași naturalețe. Tematic, textele de față alternează între reconfigurarea individualității, având în vedere, după cum spuneam, permanenta raportare la celălalt, indiferent dacă este reprezentat ca interlocutor direct sau nu este reprezentat deloc (via Levinas, unde celălalt se poate arăta privirii, dar printr-un chip lipsit de trăsături) și demitizarea universului domestic prin descrieri ale momentelor de nesiguranță, ale fricilor, ale nesincronizărilor spontane. Nu există nicio graniță valabilă între eu și celălalt. Totul este la vedere: reacțiile propriului trup, dezintegrarea care cere reasamblarea imediată, dat fiind că timpul nu permite mai mult. În aceste lucruri rezidă specificitatea umanului. Aici este miza acestei cărți. 

Cât despre tradiția acestei familii, ea ascunde un mecanism destul de exhaustiv uneori, fiindcă vizează o realitate acceptată până la identificare totală. Limitele nu mai există între interiorizare și realitate, totul se trăiește la comun. Momentele de bucurie, tandrețea, lumea populată de neajunsuri sau de frici: „când erai foarte mic/ și comunicam doar prin atingeri/ și patinam fericit/ în strălucirea ochilor tăi/ am crezut că există o șansă/ de a face schimb cu tine/ nefericirea ta/ la schimb cu a mea” („Băiete”). Și încă: „ne încălzim cum putem/ mecanisme de apărare/ în avalanșa termică/ noaptea acarienii se iubesc/ pe fețele noastre” („Supernova Sunset”). Textul care dă titlul volumului, poate cel mai consistent de până acum, se compune dintr-o serie de cadre majoritar retrospective, care plusează prin senzorial. Intervin tot soiul de dimensiuni, cea tactilă, cea olfactivă, toate devin parte integrantă a unei realități ideale, cu toate ale ei. Așa cum spune Elena Vlădăreanu în textul său care însoțește cartea, „medităm, împreună cu autorul la natura din jurul nostru și la cât de perisabil este tot ce e viu” . Autorul, însă, nu ezită să revină asupra unor imagini casante de ordin identitar, ba chiar să le amplifice, totul desfășurându-se într-un ritm alert. Ipostazele se schimbă constant, fără nicio avertizare, prin trecerea de la observatorul care doar semnalează emoția la eul asupra căruia emoția se răsfrânge. Dincolo de emoție, mai e și retematizarea naturii, transformarea ei din cadru originar în cadru constant, unificator, unde răul nu are cum să ajungă vreodată: „crescute din spori piramidali/ ciupercile răspândesc arome de tămâie/ măreția lucrează peste văile adânci/ deasupra capetelor/ ecosisteme se varsă/ din instrumente de mare precizie/ suspendate în spații de catifea/ se naște lumina” („Ultima familie tradițională”). E o metamorfoză continuă aici, aceea a contextului exterior preschimbat de fiecare dată sub presiunile celui interior, captându-și reciproc până și cele mai fine mișcări. 

Andrei Dósa reușește, prin urmare, să construiască un volum al unor vaste zone de profunzime care nu epatează, ci coexistă într-un echilibru deplin. Autorul intervine cât de puțin posibil, preferând teritoriile mai puțin bătătorite și lasă, așa cum spuneam anterior, lumea să se materializeze după bunul plac, observând-o, încurajând-o sau deplângându-i urmările. Ultima familie tradițională este o carte despre carte ar trebui să se tot vorbească de acum încolo, fie numai și pentru trăirile redate, fie numai și pentru curajul demistificator.

Mai multe texte
Citește și