Revista Tomis

Cazinoul din Constanța – Early years (II)

Facebook
Twitter
WhatsApp

Iată că și Consiliul Tehnic Superior este de acord cu această propunere, așa că Petre Antonescu primește, în afară de Cazinou, mai multe comenzi în Constanța, printre care „cu facerea planului și conducerea executărei băilor de la Mamaia”, Silozurile din Port (în tandem cu ing. Anghel Saligny), Gara Maritimă și Muzeul Regional. Dintrea acestea, astăzi, numai silozurile au supraviețuit – Cazinoul din Mamaia a ars în urma unui incendiu în 1919 și n-a mai fost restaurat, pentru Gara Maritimă (al cărei proiect se află la Arhivele Statului din Constanța) s-a optat, după război, pentru un proiect realizat de arhitecții Crizantema Stămătescu și Gheorghe Brătescu, iar Muzeul Regional (pe care Antonescu îl vedea amplasat în axul Cazinoului din Constanța, între promenadă și bulevardul de sus – pe locul Acvariului de astăzi) a rămas la faza de planuri…

Antonescu, preferând ca aceasta clădire să aibă un alt aspect (în stil neoromânesc) și având funcţiunea principală de teatru, a schimbat imediat elevaţiile Cazinoului gândite de Renard. El trimite Primăriei Constanța noile planuri la 6 februarie 1907 pe baza cărora se organizează licitația pentru construcția Cazinoului. Dintre cele trei oferte, se admite cea a inginerilor M. Frangulea, M. A. Segal și H. Moscovici, care și semnează la 12 martie 1907 contractul cu Ministerul Lucrărilor Publice.

Cristea Georgescu redevine primar în aprilie 1907, când conservatorii sunt înlocuiți de liberali și îl concediază pe Antonescu, aducându-l înapoi pe Renard, care continuă cu proiectul inițial!

La 25 iulie 1907 are loc o ședință extraordinară a Consiliului Comunal prin care acesta„în unanimitate decide ca construcțiunea Cazinului Comunal să se execute de către Comună, după planurile și devizele D-lui Arhitect Daniel Renard”, folosind aceeași antrepenori care au câștigat licitația anterioară. Se primește și de la minister aprobarea necesară: „Se va proceda la executarea construcțiunei Cazinoului Comunal potrivit Ordinului de față, adică după planurile și devizele D-lui Arch. D. Renard”.

După planurile lui Renard (care s-a mutat între timp la București), la 16 iunie 1908, Ministerul Lucrărilor Publice aprobă executarea planșeelor de beton ale Cazinoului. La 20 octombrie 1908 Comisiunea Interimară a Comunei Constanța aprobă, într-o sesiune extraordinară, „mai multe lucrări suplimentare în scopul de a se consolida mai mult construcțiunea atât la fondații cât și la corpul clădirei, întrebuințându-se pentru aceasta o cantitate mult mai mare de fierărie decât aceia care era prevăzută în deviz”.

În ședința din 27 ianuarie 1909, la propunerea d-lui arhitect D. Renard, consiliul aprobă o suplimentare de buget pentru a se realiza o instalație de încălzire cu calorifere, în felul acesta Cazinoul putând fi folosit și pe timp de iarnă, iar în ședința din 23 martie, se aprobă și instalația elctrică pentru Cazinou.

Trimiși de la minister, arhitecții Ion Mincu și Dimitrie Maimarolu, precum și inginerul Elie Radu, sosesc la Constanța pe 21 decembrie 1909, formând o comisie menită să studieze lucrările Cazinoului. Ca rezultat, inspecția s-a materializat într-un document cu următoarele observații: adăugarea sau mărirea unor spații: o sală mare pentru restaurant, cu bucătărie și dependințele necesare; restaurantul va fi pus în legătură cu terasa din spate prin uși vitrate, care să nu obtureze perspectiva larg deschisă asupra mării; degajarea scării de onoare printr-o arcadă spectaculoasă, adăugarea de intrări, vestiare, toalete, dar și suprimarea de trepte sau ferestre. Indicațiile vor fi studiate și integrate de către arhitect și puse în practică.

Faţada Cazinoului în stil neoromânesc, aşa cum o gândise arh. Petre Antonescu in 1905

Probabil că Renard nu este de acord cu toate modificările propuse, astfel că primăria îl angajează pe arhitectul Victor Ştephănescu să se implice la îndeplinirea noilor cerințe, inclusiv pentru a proiecta scena și decorurile. Tot Ştephănescu se va ocupa de procurarea mobilierului necesar Cazinoului. Într-o nouă ședință, consiliul comunal, examinând planurile precum și devizul întocmite de dl. arhitect V. G. Ștephănescu, aprobă modificările propuse Cazinoului de către comisiunea de ingineri și arhitecți, conform devizului estimativ prezentat de arhitectul Victor G. Ștephănescu. Lucrările vor fi supravegheate de către arh. Gr. Călinescu, arhitectul Ministerului de Interne.

Cazinoul în construcție

Clădirea Cazinoului, la început, nu a avut un subsol funcțional. Totuși, infrastructura construcției a fost gândită de Renard ca pe viitor să se poată folosi subsolul. Spațiul acestuia era parțial îngropat, unele încăperi fiind complet astupate, iar la altele având doar o înălțime mică pentru inspectare. În 1909, Victor Ştephănescu propune decopertarea completă acestui nivel și izolarea pereților dinspre mare, iar spațiile astfel rezultate urmând a cuprinde mai multe funcțiuni: centrala termică, grupuri sanitare, pivniță de vinuri și alte spații de depozitare și chiar o parte din bucătărie care necesita un spațiu mai mare. Subsolul a fost până la urmă doar jumătate decopertat, așa cum se vede într-un plan din 1934. Apariția subsolului a necesitat și construirea a două scări noi, una exterioară și una interioară, cu acces chiar din holul principal.

Tot Ştephănescu propune extinderea etajului cu o travee, pe suprafața terasei din spatele scenei, pentru cabinele actorilor, un grup sanitar și o scară de acces la parter. Această extindere se termina cu o logie generoasă deasupra porticului laturii de nord-est. Peste această etajare s-a realizat un acoperiș mai redus, pentru ca traveea centrală să rămână dominantă. Apoi, la parter, porticul este închis cu tâmplărie vitrată pe această latură, formând o galerie deschisă comunicării cu terasele de la parter.

 O altă modificare s-a făcut la parter pentru a se realiza un restaurant pe latura dinspre mare (propunere făcută de arhitecții Ion Mincu și Dimitrie Maimarolu), terasa de aici fiind închisă cu geamuri mari, montate între stâlpii de susținere ai terasei de la etaj. A treia modificare de amploare a fost făcută închizându-se și terasa de deasupra acestui nou restaurant (realizat până la urmă în 1914), rezultând un salon spațios (23 x 10 m) adiacent sălii de spectacole. 

Ministerul de Interne, prin Direcțiunea Administrațiunii Județene și Comunale – Serviciul Comunal, îi comunică primarului la 29 martie 1910 „că Ministerul aprobă deciziunea luată de Consiliul acelei comune în ședința de la 23 Octombrie 1909, prin care sa hotărât a se desărcina D-l Arhitect Daniel Renard de a mai conduce lucrările Casinului Comunal.

Consultant pentru decorațiunile interioare va fi arhitectul Ministerului de Interne, numit și diriginte al lucrărilor Cazinoului, Grigore Călinescu din București. Călinescu devenea astfel arhitectul coordonator al sfârșitului de șantier cu problemele restante. La 21 aprilie 1910 arhitectul Gr. Călinescu se adresează primarului făcându-i cunoscut faptul „că D-l Architect Renard va colabora cu subsemnatul la complectarea lucrărilor de decorație și modificări propuse a se face la construcția noului Casin Comunal, ocupându-se numai cu lucrări privitoare la decorație”.La 15 august are loc inaugurarea Cazinoului, deși mai erau mai multe lucrări de terminat (lucrările complete sunt recepționate în anul 1914). Trupa Davilla a susținut „un festival artistic”: s-au jucat piesele „Gringorie” și „Cântecul lebedei” în  prezența principelui Ferdinand și a unor înalte oficialități, în frunte cu Prim-Ministrul Ion I. C. Brătianu.

Diferite faze de extindere a Cazinoului între 1908 şi 1912

Odată cu extinderea spre mare a falezei și a lărgirii bulevardului Elisabeta, „mai-marii” orașului încep să-și construiască case cu fațadele principale spre mare. Ei și-au construit unele dintre cele mai frumoase case: Casa Pariano (astăzi Muzeul Jalea), Casa Manissalian (bombardată în 1941 – era amplasată pe locul actualului bloc S.N.C.), Casa Pâslă, Casa Bârzănescu, Casa Cănănău, Casa Zottu, Casa Cuculis, Casa Şomănescu, Casa Pilescu. 

Planul de extindere a etajului propus de arh. Victor Ştephănescu (1909)

Emile Redont a fost un arhitect peisagist cu multe realizări în România. El este cel care a proiectat parcul Romanescu de la Craiova (obținând cu acest proiect medalia de aur la Expoziția Universală de la Paris din 1900), Parcul antebelic al stațiunii Mamaia și Parcul Carol al Expoziției Generale Române de la București (1906). Este invitat la Constanța și proiectează parcul care unește promenada Cazinoului cu bulevardul Elisabeta.

Casele ridicate pe bulevardul Elisabeta în perioada antebelică sunt realizate în diferite stiluri –  eclectic, neoromânesc, Art Nouveau, Roccoco, victorian sau academist. În afară de Casa Manissalian, bombardată în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, toate celelate case există și astăzi și, datorită arhitecturii lor speciale, astăzi acestea sunt declarate monumente istorice.

Arh. Daniel Renard – foto: Arhiva de arhitectură

Daniel Renard, în perioada în care a activat în Constanța a mai realizat câteva proiecte importante: Pavilionul-restaurant din fața Cazinoului (actualul Acvariu), Hotel Regina (astăzi Hotel Intim), Hala Pieței (dispărută), Abatorul (dispărut), Complexul Administrativ de lângă gara veche (Prefectura, Palatul Regal și Tribunalul), Casa Logaridi din Piața Ovidiu (astăzi dispărută). Ultimele informații despre el le avem din anul 1934, atunci când a fost invitat să coordoneze reparațiile necesare Cazinoului!

Arh. Victor Ştephănescu
– foto: arhiva familiei Ilinca Stefănescu-Neagu

Victor Ştephănescu proiectează la Constanța în perioada antebelică (după 1910) mai multe clădiri importante: Casa Pariano, Casa Ecsarhu (demolată în timpul socialismului), Casa Cănănău, Palatul Comunal (astăzi sediul Muzeului de Istorie Națională și Arheologie Constanța), Moscheea Regală Carol I. 

După război, Ştephănescu este autorul, în portul Constanța, al Bursei de mărfuri, al sediului pompierilor și al Casei Marinarilor, iar în Mamaia – al Cazinoului cu pasarela și al Vilei Luceafărul.

În anul 1910, anul inaugural al Cazinoului, s-au scris mai multe articole despre el în “ziarele de opoziție”. Merită redate câteva fragmente din două articole. 

Articol semnat “Mars” apărut în ziarul “Conservatorul Constanței” nr. 8 din 7 martie 1910:

Un monstru internațional

Aceasta e impresia ce i-o lasă constănțeanului așa-zisul casino comunal.

Cum ajungi pe bulevard, o matahală impopoțonată cu tot felul de zorzoane, purtând în frunte coarne de berbec, îți amenință vederea. Dacă iei mai bine seama la acest corp de clădire anost, te cuprinde un fel de greață și te întrebi: cine e autorul accestui monstru internațional? Nici un motiv românesc, nici unul din stilurile cunoscute pâna azi nu se evidențiază să-ți împace sufletul cu rostul științei arhitectonice.

Înainte de a vorbi din punct de vedere al stilului acestei clădiri atât de costisitoare, care a robit orașul pentru un sfert de veac cel puțin, sleind fondurile comunei și reducând-o la neputința de a face vreo îmbunatățire în restul orașului, ne-am permis să facem critica înfățisărei anoste a acestui edificiu. 

Şi nu vreo patimă politică ne îndeamnă a ne face această datorie, ci sentimentul civic ce trebuie să animeze pe oricare cetățean de a se însufleți de câte ori se creează o operă de seamă, care să fie la înălțimea sacrificiilor materiale ce le face comuna.

Dar e întrebarea: avut-a idee vre-unul din actualii edili ai comunei, de ce va ieși din capul fostului satrap, când i-au permis să schimbe cu dela sine putere prețul de deviz, suindu-1 dela 300.000 lei la 700.000 și impunerea planului actual, pentru terminarea căruia vor mai trebui încă vreo 300.000?

Şi acum, fiindcă fostul satrap a avut reaua inspirație să înzestreze Constanța cu un monstru internațional, ne întrebăm: va corespunde el vreunei necesități reale a orașului?

Ni se va răspunde: el va atrage în vilegiatură pe cei bogați din țară la Constanța. Minciună, căci bogații au venit și vor veni la Constanța pentru a admira marea cu infinitul ei și vor fugi de reaua impresie ce le-o va lăsa casinul.

Dacă ar fi să se înalțe ca prin farmec, alăturea de monstrul acesta, cazinul al cărui plan a fost executat de arhitectul P. Antonescu, care cazino se presintă ca o casă a vechilor noștri boeri din secolul al XVIII, desigur, că monstrul acesta actual n’ar avea un rost mai eficace, decât să serve în viitor de închisoare a tuturor celor condamnați de justiție. Aci, negreșit, li s’ar ridica moralul, s’ar pocăi și ar deveni poate poeți, să cânte gloria autorului acestui cazino.

(…)

și –

Discursul D-lui Ion Bentoiu la intrunirea Partidului Conservator în sala ELPIS, duminică, 31 octombrie 1910 și tipărit în ziarul “Conservatorul Constanței” nr. 44 din 25 decembrie 1910:

Domnilor,

(…)

Înainte de venirea la putere a lăcustelor liberale in primăvara nenorocitului an 1907, guvernul conservator a înlesnit orașului nostru un împrumut de 4 milioane, pentru săvârșirea marilor lucrări de edilitate. Adăogați la aceasta și venitul anual al comunii, în sumă de 1.600.000 lei, pe tot timpul guvernării colectiviste și veți ajunge la o cifră de trece de 10 milioane. Vedeți, prin urmare, cât bănet a trecut prin mâinile edililor de tot felul cu care ne-a procopsit actualul regim. 

(…)

Se mândresc cu cazinul comunal. D-lor, dar mi se pare o nerozie ceeace s’a facut cu dânsul. S’au cheltuit 1.300.000 lei cu o lucrare de lux și de petrecere, când orașului îi lipsesc lucrările edilitare de prima necesitate, și cel puțin tot ar mai fi o scuză, dacă această clădire așa de costisitoare ar constitui pentru oraș un adevarat monument de artă, cu care să ne putem mândri față de streini. Dar cazinul nostru e o batjocorire a bietei arte arhitectonice, e o babilonie de stiluri. O amestecatură de tot telul de zorzoane fară gust, care a îndreptațit pe un membru al dinastiei noastre sa-1 asemene cu o ciupercă. Astfel. acest monument al nepriceperii, după ce primește timp de 2 luni și jumătate pe vizitatori câteva ore pe zi, rămane să slujească tot restul anului drept sperietoare pe malul mării, pentru marsuinii care vin în turme numeroase uneori spre țărm.

Surse:

  • Biblioteca Județeană Constanța – Colecția ziare și microfilme, anii 1902-1913;
  • Direcția Județeană a Arhivelor Naționale Constanța – Fond Primăria Constanța – Dosarele nr. 25/1902-1903, 12/1903, 25/1903-1909, 28/1905, 11/1906, 20/1906, 2/1907, 24/1907, 42/1908, 43/1908, 33/1909, 4/1910, 36/1910, 40/1910, 41/1910, 52/1910, 2/1911, 33/1911, 53/1911, 33/1912 și 42/1913;
  • Colecția personală de fotografii și cărți poștale.     
DE ACELAȘI AUTOR
citește și
RUBRICI: