Revista Tomis

Apophrades și metafizica doliului

Cel mai recent volum de poezie al lui Radu Vancu, Kaddish (Casa de Editură Max Blecher, 2023), cuprinde nu atât o serie de texte ce au același punct de pornire pe care cu ușurință l-am putea caracteriza ca impresionant, cât o poveste în sine, contrapunctată printr-o serie de inserții cvasi-teoretice. Povestea, înrudită la nivel ideatic cu romanul omonim al lui Leon Wieseltier, îl urmărește pe Rádnoti Miklos, executat în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, împreună „cu carnetul/ în care și-a notat ultimele poeme găsit în buzunar după ce/ a fost deshumat din groapa comună în care-l aruncaseră/ naziștii” și pe soția sa, Fanni Gyarmati, „eroina”, așa cum o numește autorul, acestui manifest despre suferință, durere și, deopotrivă, frumusețe uluitoare.

Miza cea mai importantă a unui volum care, în mod paradoxal, completează și se desprinde în egală măsură de problematica pierderii, a căderii în uitare, ulterior a salvării de la uitare, cu care Vancu lucrează și în alte volume este, așadar, confesiunea. Nevoia de a spune, fără a cerceta calea prin care să spui. Nevoia de a scoate la suprafață ceea ce este îngropat demult. Coborârea în infern laolaltă cu ceilalți, deci vârful unei rețele a suferinței: „S-a scris dar s-a și murit A fost sânge dar a fost/ și sânge Și lumina ca o coajă peste toate”.

Autorul deconstruiește neobosit mitologia care însoțește (inevitabil) acest tip de expunere poetică printr-o succesiune de ipostaze, gândite într-o subtilă antinomie: cele apropiate/ îndepărtate de obiectul poetic, tragismul absolut/ comicul unei anumite situații, întunericul casant/ lumina stridentă, suferința/ frumusețea care o precedă. 

Evenimentele care îl au pe Rádnoti Miklos în centrul lor au dublă acțiune în raza receptării. Pe de o parte, echilibrează dimensiunea istorică, o extrag din calitatea sa de episod legendar și îndepărtat, o transformă în ceva mai mult decât o probabilitate: „Rádnoti notase în poemele lui marșul forțat al deținuților/ execuțiile de pe acel drum dinspre minele de cupru/ din orașul sârb Bor înspre Ungaria (inclusiv execuția/ prietenului lui, violonistul Lorsi Miklós, împușcat în/ ceafă; «așa te vor omorî și pe tine peste cîteva zile», notase/ într-un vers din ultima zi a lui 1944; exact/ așa a fost – l-au împușcat și pe el în ceafă peste câteva zile)”. Pe de altă parte, aceste evenimente pe care Vancu le relatează se folosesc și de o dimensiune a umanului, construind intervenții biografice credibile, emoționante, desprinse dintr-o normalitate aproape dureroasă care s-a oprit brusc, fără vreo șansă de continuitate sau măcar de supraviețuire: „Cum făceai Flammkuchen & te supărai pe cuptorul care/ mereu îi ardea partea de jos Deși iubeai chestiile crocante/ Cum îmi turnai mereu mai mult din ibricul de cafea/ Deși iubeai cafeaua Cum alegeai mereu pentru mine porția/ mai mare din crème brûlée Deși iubeai și asta”. Autorul nu-și propune să dezarmeze, nici măcar să sensibilizeze cititorul forțându-l să asimileze tragedia ca pe un dat. Mai degrabă îl face părtaș, spectator de încredere la acest periplu prin tot felul de imagini care se derulează fără să lase timp de reacție. Ce reacție mai potrivită decît lipsa ei întru totul.

Poeziile care problematizează cvasi-teoretic pe marginea unor chestiuni precum sensul literaturii (before &) after life, memoria, dragostea, frumusețea – ca principiu al esteticii sau ca estetică de sine stătătoare – sunt continuări ideatice ale celorlalte texte. Ce face, de fapt, literatura pentru un om sfârșit? Ce face literatura într-o memorie mâncată de vie? Ce face literatura în lipsa memoriei? Dar în lipsa frumuseții? Toate vocile sunt tragice, dar se folosesc de tonalități diferite. Se solidarizează. Kaddish-ul devine ba metabolizarea unei tradiții istorice, ba pretextul uneia intelectuale care se detabuizează pe sine, ambele mânate de aceleași intenții. Dincolo de piruetele biografice în jurul unor Eliot, Francis Bacon și altora, micile inserții demonstrative au rolul de a susține arhitectura întregii cărți, nu numai printr-o tehnică a contrapunctului, ci și prin completarea mizei acesteia. 

Acest al nouălea volum de poezie al lui Radu Vancu se sincronizează cu o mare parte din cărțile anterioare, mai ales prin autenticitatea trăirilor pe care le redă. Fuziunile tematice și ideatice pe care le propune sunt în deplin echilibru, făcând din Kaddish nu numai un volum despre experiența morții, ci unul despre sensul dispariției ca frumusețe tragică. Pentru că frumusețea nu își atinge menirea cu adevărat decât sub imperiul emoției sfârșitului. 

Mai multe texte
Citește și