Revista Tomis

Share on facebook
Share on twitter
Share on whatsapp

Disperarea de a fi în lume

„Și stai pe scăunel, în fața realității, zile și ani în șir.”

Într-un peisaj înțesat de promisiuni deșarte, în care ni se aruncă în ochi, continuu, până la orbirea interioară, certitudinea pașilor întru activarea resurselor interne către fericire, obiectul ubicuu, dorit cu nesațul lipsei de prevedere existențială, Andrada Ilisan ne propune în Să nu apună soarele peste mânia noastră (Editura Ratio et Revelatio, 2021), cu subtitlul Un psiholog clinician despre suferința psihică, o altă perspectivă: cea a scrutării obiectului pe jumătate întrupat, psyche, o analiză minuțioasă a psihicului uman, omul fiind „deasupra oricărei afaceri”, căci „el este singura afacere” de fapt. 

Nu se dorește a fi un volum exhaustiv, căci este imposibil când vine vorba despre cunoașterea psihologică, dar nu este cu atât mai mult cu cât ne întâlnim cu o colecție de eseuri apărute pe platforma Contributors de-a lungul timpului, fiindu-i adăugate scrieri noi pentru a desăvârși volumul. Totuși, este suficient de amplu și de serios tratat, dăruit cu un mare talent de expunere și foarte bogat în informații, încât să fie nevoie de o a doua sau a treia lectură.

Autoarea ne mărturisește încă de la prima pagină, a cuvîntului înainte, că-n centrul acestei cărți e omul „și lipsa lui de speranță”. După ce sunt trecute în revistă modalitățile în care omul ajunge să guste sau să fie locuit de goluri interioare, să tânjească sau să respingă întâlnirea cu sine însuși și cu realitatea (care cuprinde viața, lumea și oamenii și legătura indisolubilă dintre ele), singura formă, de altfel, de a i se acoperi și garanta oglindirea, suntem asigurați că întâlnirea poate avea loc, dar nu într-o formă patologic pozitivă sau lipsită de orice fel de conținut viabil sau ușuratic, nu pe pași care promit tămăduiri neverosimile, ci atent la complexele umane și, până la urmă, la sensibilitate. Îmi imaginez un cititor, altul decât mine, care nu e obișnuit cu gândirea specifică științelor sociale, unde probabilitatea și improbabilitatea nu sunt niciodată excluse, ci a priori imersate în gândire și argument, respectiv a cunoașterii instituite prin intermediul Psihologiei, cum citește primul paragraf din carte: „viața noastră psihică prinde contur când e tulburată, seninătății nu îi trebuie psihic.” Ce o fi simțind cititorul în momentele acelea, îmi vine să întreb, dublând dialogul pe care-l poartă autoarea cu cel sau cea care îi deschide cartea. Psihicul nostru ne amintește că există, într-o alcătuire simțită acut doar când ia forma pietricelei din pantof. Ceva din legătura interior-exterior deranjează, răscolește sau chiar răvășește omul, această ființă mereu în căutarea lui proprie. Și ceea ce deranjează este lipsa de încredere în realitate. Încrederea în realitate se construiește, iar cum „prezentul constituie o permanentă criză”, contactul psihicului cu realitatea este supus constant abisurilor, revenirilor, coborârilor, înălțărilor, trezirilor, adormirilor, luptelor, ajustărilor. Însă, ce ne facem când lipsește încrederea în realitate? Unde-l conduce pe om încrederea oarbă doar în construcția universului propriu și a fetelor morgana care-l populează atunci când este „cuprins de deznădejde”? Andrada Ilisan are un mare merit prin aceea că nu se catapultează doar pe prispa psihologiei, domeniu în care, de altfel, își desfășoară activitatea, ci ajunge și în camerele literaturii, filozofiei și religiei, forme de cunoaștere căzute în desuetudine azi (sau nu?!), când ne pare că ajungem ușor la adevărul interior și al lumii (oricare ar fi ele). Pătrunde, adesea, în camerele cele mai frumos amenjate și cele mai cunoscute, în sensul clasic, ale acestora. Așa se face că lipsa de încredere în altceva decât propriul eu desființat capătă formă în amintirea rolului lui Evgheni din Diavolul lui Lev Tolstoi, care mărturisește în toiul disperării: „Scapă-mă de mine însumi”. 

Sigur că la întrebarea „ce este realitatea?” încă nu s-a răspuns convingător, unele curente filozofice spun că nici nu va putea exista vreodată un răspuns pe deplin convingător, în timp ce omul religios îl va situa în zona numinosului, căci accesul la adevărul ultim este situat dincolo de bariera cunoașterii, dar, în același timp, teritoriul cunoașterii se lărgește în permanență, permițându-ne să ne cultivăm curiozitatea față de noi înșine în detrimentul disperărilor care ne-ar putea acapara instantaneu și care, în lipsa răspunsurilor ultime, ar servi ca mecanisme de apărare în fața complexității vieții și a înțelegerii acesteia, deci și a noastră, atât colectiv, cât și individual, acolo unde doare imediat și cronic. Astfel că, o mai bună întrebare, în sensul aplicabilității ei practice, ar fi: „de unde începe realitatea?”. Iar răspunsul e unul improbabil de simplu, dar totodată și cuprinzător: „de la noi doi, cititorule, și de la încrederea noastră unul în celălalt”. Autoarea își declamă crezul, ceea ce este oricum o dimensiune a studiului Psihologiei, mărturisind că „sănătatea noastră psihică este, într-o anumită măsură, dragostea noastră față de lume”, pentru că „dragostea e știința încrederii, ea știe de ce crede, ei i-a fost câștigată încrederea”. Dacă însă această încredere nu există, pentru că, într-o formă sau alta, a fost înșelată, așa cum va fi explicat și povestit în capitolele „Eu și celălalt”, „Acest pustiu numit depresie”, „Această spaimă numită anxietate”, atunci „când ni se face silă, când ni se face scârbă, când ne înfricoșează” dialogul intern și extern, atunci constelațiile umane nu mai fac obiectul „unui contact îndeaproape cu realitatea”. Frica nu se interpune doar între omul care dorește îmbogățirea pe care o oferă contactul, oprindu-l, ci „frica mai face ceva: complexează.”

Complexele au o natură autodefinită prin însăși funcția lor: ele neagă realitatea. Voi nega că îmi e teamă, voi nega că mint, voi nega că sunt gelos, rușinat, invidios, melancolic, voi nega că simt mai mult decât simt, voi nega în fond „evidența”. Însă evidența, spune Andrada Ilisan, nu va dispărea nicăieri, ea „își va cere tributul”, iar acesta va lua forma conflictului interior, a tensiunilor, a compromisurilor deznădajduite, a neîmplinirilor, a neputinței setului de valori prestabilite de a lua formă însuflețită, dinamică. Conflictul interior va împiedica darea de seamă a contactului între ceea ce este în interior și ceea ce este în exterior, atribuind exteriorului întreaga culpă, în acest fel stând „pe scăunelul realității, zile și ani în șir”, trecând pe lângă faptul de necontestat că cel care stă în antecamera realității și cel care este în interiorul ei sunt „unul și același”. Este neîndoielnic faptul că „în confruntarea finală opreliștile nu vin dinafară”. Complexatului care își arogă roluri compensatoare, sperând ca realitatea să se disipeze în neant, i se pregătește mai mereu o mare supriză: de realitate nu se poate scăpa. Și, oricâte refugii psihice s-ar căuta, „unde cunoașterea reală este înlocuită de iluzie”, omul nu va sfârși „împlinindu-se pe sine, ci mințindu-se pe sine”, într-un final chiar alienându-se. Psihologia face posibilă cunoașterea omului prin aceea că este credibilă numai dacă jonglează cu paradoxuri, căci vorba amintitului Heraclit „și aici se află zei”. Adică ceea ce descoperim despre om și suferința lui este adesea profund valoros. Autoarea subliniează că „un discurs psihologic credibil se preocupă atât de iluziile individului, cât și de neputințele lui reale”, pentru că ceea ce stă în centrul psihicului este „dinamica viului” și noi sondăm „noima”, sensul a ceea ce ni se întâmplă.

Paginile despre formarea atașamentului la copii sunt extraordinar de bine descrise, cu exemple din psihologia experimentală, cu argumentare fără cusur, care lasă cititorul într-o interogație despre propria-i devenire. De altfel, de la Bowlby încoace, pe teritoriul psihologiei, tema atașamentului a rămas centrală, pentru că, nu întotdeauna per se, dar coroborată cu alte conținuturi de ordin neurologic, filozofic, și bineînțeles psihodinamic, este incontestabilă importanța sa în devenirea umană. În capitolele dedicate interiorității, autoarea explică în detaliu mecanismul psihic care asamblează eul ideal, sinele fals și poarta transparentă a nesiguranței introvertite. De asemenea, în capitolul care dă titlul volumului, de neuitat titlu, Andrada Ilisan ne petrece din literatură în viață, cu situații paradoxale, imposibile, disperate, dar cu atât mai posibile psihicului, făcând apel la Tunelul și Sonata lui Kreutzer, apropiindu-se de suferința prin care trec oamenii, cu multă înțelegere și înțelepciune, căci literatura e inepuizabilă în a pune degetul pe revelațiile ființei, în miriadele de feluri în care ele se nasc. 

Crezul Andradei Ilisan, crezul psihologului clinician care stă și în antecamera celorlalte porți ale cunoașterii pentru a întâmpina suferința umană, dar care observă și primește cu bucurie și limpezime a gândului resursele extraordinare ale omului, este că „disperarea nu e omul”. Căci ce altceva e omul decât căutarea lui însuși, și prin aceasta, întâlnirea admirabilă și miraculoasă cu celălalt?

În cuvintele autoarei: „acolo unde e adiere de vânt lin e omul cu adevărat”. Acolo unde, împreună cu autoarea, vă doresc să ajungeți și dumneavoastră.

CITEȘTE ȘI

Existența ca o cascadă

„Probabil că umanitatea nu-și pune cu adevărat probleme decât atunci când când le poate rezolva.”

Cunoscut publicului obișnuit cu reflectarea asupra rolurilor comunicării interpersonale și de gen, precum și a studiului structuralismului francez (și nu numai), filozoful și eseistul Aurel Codoban ne propune să ne aplecăm atenția asupra sentimentului straniu al vieții, într-un volum de eseuri publicat în 2023,

Citește mai mult »

Ce și pe cine privim când ne uităm la o operă de artă?

Multe dintre experiențele noastre artistice contemporane „față către față” se rezumă la următoarea propoziție: „n-am înțeles nimic”. Într-o atare situațiune, românul flecar va expulza din interiorul său cunoscuta piatră a îndoielii: „Ce a vrut, domnule, să spună poetul?” Ne găsim adesea în fața unei expoziții de artă plastică contemporană, a unui film de artă, a unei opere muzicale sau chiar literare fără senzația viscerală că ni s-a întâmplat ceva altfel decât că ceea ce tocmai ne-a traversat nu a lăsat urme nici la nivel intelectual,

Citește mai mult »
Mai multe texte
RUBRICI: