Revista Tomis

revistă de cultură

Munca artistului de rând 

Facebook
Twitter
WhatsApp

La capătul listei de premiere la Cannes anul acesta, Showing Up nu a făcut valuri nici în rândul spectatorilor, cu toate că Kelly Reichardt deține un statut cult între regizorii de filme slow cinema și criticii de film (veteranul J. Hoberman o vede ca pe una dintre cele mai independente figuri din filmul independent). Câteva fire roșii trec prin munca ei: predilecția spre peisagism montan și materialitate (Old Joy, Meek’s Cutoff, Night Moves) sau oraș provincial scufundat în monotonie (Wendy and Lucy și Certain Women) ale căror linii narative minimaliste sunt contrabalansate de o mirare nedisimulată în fața detaliului; un microunivers viu, palpabil și contemplativ, surprins de o mișcările lente ale camerei ce navighează pe rând texturi, nuanțe, microgesturi. Dedramatizarea acțiunii, personajele mult prea mundane în ciuda statutului lor, planurile lungi, ștergerea granițelor dintre ficțiune și documentar printr-o scenografie realistă, dar și timpii morți, toate astea se conjugă cu filonul cel mai artsy al filmelor art house și anume slow cinema. Preferința pentru aceiași actori, între care tronează prezența lui Michelle Williams – la a patra colaborare cu regizoarea aici – intră într-un continuum filmografic și opune rezistență trendurilor cinemaului dominant. 

Deși toată filmografia ei e un bufet de feluri gătite la foc mic, aș spune că ultima încercare e cea mai liniștită și deopotrivă liniștitoare în tonalitate și stare de spirit, motiv pentru care probabil a rămas într-un con de umbră, fiind sub-discutat pentru un film ecranizat în marile festivaluri. E filmul care conjugă eforturile stilistice și preocupările etice precedente ale autoarei pentru că se urmărește ca o experiență de viață ruptă dintr-un documentar observațional. Scenariul se estompează, pretențiile de film art house la fel. E limpede de la bun început că sensibilitatea autoarei este mai degrabă vizuală, replicile sunt rare și se învârt într-o zonă domestică, aspect oarecum neașteptat pentru o poveste care are în centru o artistă în procesul intens de pregătire a unui solo show. Ancorat în realitatea socio-politică americană, fără ca acest aspect să contamineze căutările intime ale autoarei, filmul se desfășoară precum o comedie slow compusă din rutina existențială a unei femei sculptor, Lizzy (Michelle Williams). Departe de discursul măreț despre artă și munca artistului cu sine însuși, filmul navighează prin urcușurile și coborâșurile mărunte din spatele scenei artistice ale unei chiriașe dintr-o suburbie din Portland.

Lizzy este adesea surprinsă, chiar dintru început, la lucru, cu o sculptură în prim-plan sau un plan al mai mai multor sculpturi la care lucrează în timp real; statui mici, feminine, într-un spectru larg gestual și ipostatic. De regulă, cadrul aterizează pe un detaliu mărunt care își vădește semnificația mai târziu în narațiune. Intriga, dacă se poate vorbi despre așa ceva, se construiește pe nevoia imperioasă a lui Lizzy de a o convinge pe proprietara sa, Jo, la rândul ei o artistă pe cale să expună într-un solo show de (mai) mari proporții, să-i rezolve problema din casă cu apa caldă. Conversațiile lor evoluează într-un registru pasiv-agresiv, subtil transpus în fricțiunile din dialog. Diferența de clasă dintre cele două este semnificativă, deși geografic sunt vecine: Jo are un venit constant din chirii și poate să-și practice în liniște arta, în timp ce Lizzy e nevoită să lucreze cu normă întreagă în biroul unui colegiu de artă, unde șefa este chiar mama ei, Jean (Maryann Plunkett) cu care are o relație complicată, dat fiind că aceasta este vizibil mai atașată de fratele ei, Sean (John Magaro) – l’enfant terrible al familiei, ale cărui intervenții în film se duc tot timpul în zona patologicului evident: emoții extreme, autovătămare, impulsivitate. Revoltătoare pentru soră este atenția specială de care beneficiază fratele ingrat, cu atât mai mult cu cât există o rivalitate întreținută de mamă ce îl vede ca pe un geniu neînțeles, în timp ce eforturile și rezultatele fiicei rămân cu totul invizibile pentru ea. Dacă Sean e copilul hiperprotejat, Lizzy e cel adultificat și pare să ducă în continuare bagajul emoțional greoi al familiei, ceea ce o și ține captivă într-un orășel de provincie cu o plajă restrânsă de posibilități. 

Printre alte detalii mundane care țin de lumea artei, cum ar fi pregătirea logistică a expoziției, Reichardt oferă și un contrast între trei manifestări artistice diferite dintre care Sean este cel mai izbitor dat fiind că încercările lui sunt expresia unei manii neîntrerupte, de pildă săpatul unei gropi mari în spatele curții ce se vrea o instalație statement. Cea mai lejeră personificare a artistului contemporan ar fi Jo, ea creează instalații colorate, ludice, la scară largă, cu vervă, dar și cu lejeritatea conferită de statutul financiar. Lizzy, în schimb, plăsmuiește figurine mici, nefinisate, contorsionate în poziții și expresii grave sau oricum ciudate, aducând cu figurile lui Giacometti, dar păstrându-și grația făcută vizibilă prin optica feminină a lui Reichardt. Montajul în paralel ilustrează destul de vădit intenția asta. Într-o clădire industrială, luminată de soare, Jo lucrează la o sculptură uriașă, care implică bucăți mari de spumă și fire lungi de sârmă, cu forță și gesturi largi pe un fundal sonor zgomotos, ca apoi filmul să taie la Lizzy cu microstatuetele sale modeste, dar percutante emoțional, în garajul ei semi-obscur, modest și privat de sunete. Dar altfel, timpul muncii e egal, iar astfel distanța de la maximalism la minimalism e hașurată; devine o chestiune de gust.

Dinamica lor trece printr-o întorsătură karmică care generează și mai multă tensiune – o pasăre e rănită de pisica lui Lizzy și devine obiect de schimb între cele două, niciuna neputând să-și asume responsabilitatea în întregime. Însă după multe transferuri, abia în timpul expoziției lui Lizzy, porumbelul se eliberează și zboară. Bunătatea intrată în prelungiri a lui Lizzy se dovedește contraintuitivă și chiar distructivă; e vădit că pasărea nu e decât un substitut pentru lipsa de afecțiune din partea familiei, dublată de existența ei oricum solitară. 

Într-o optică nici întunecată, nici solară, Reichardt ne arată cum supralicitarea grijii poate avea efecte devastatoare, însă nu face filmul să alunece într-o direcție dramatică, lăsând porumbelul să se elibereze din strânsoarea benevolă a lui Lizzy. În același timp, Lizzy rămâne captivă în familiar, dar cel puțin tensiunea cu Jo e dezamorsată în final, ceea ce ar putea fi văzut ca un happy ending, unul cu totul nespectaculos, de altfel. Însă pentru direcția documentaristă în care merge Reichardt, un final banal pare să fie o alegere justă; e ca și cum s-ar semna la sfârșit, ,,cu onestitate, a voastră”.

DE ACELAȘI AUTOR
citește și
RUBRICI: