Revista Tomis

revistă de cultură

Laura Francisca PAVEL

Facebook
Twitter
WhatsApp

Laura Francisca Pavel a publicat un prim volum de poeme cu titlul Trucuri urbane (OMG, 2022), nominalizat la Premiile „Sofia Nădejde” şi distins cu Premiul BAC-FEST pentru Cartea de poezie a anului 2022. Al doilea volum de poezie, Acţiuni şi protocoale, îi apare în 2023, tot la editura OMG. Este prof. dr. la Facultatea de Teatru şi Film a Universităţii Babeş-Bolyai. Semnează, cu numele Laura Pavel, mai multe volume de teorie şi de critică literară şi teatrală, dintre care două i-au fost publicate până acum în străinătate: Dumitru Tsepeneag and the Canon of Alternative Literature, transl. by Alistair Ian Blyth, Dalkey Archive Press (2011), şi Ionesco. L’Antimondo di uno scettico, traduzione di Maria Luisa Lombardo, Aracne Editrice (2016). Pentru cel mai recent volum de eseuri, Personaje ale teoriei, fiinţe ale ficţiunii (Institutul European, 2021), a obţinut Premiul „Tudor Vianu – pentru teoria literaturii şi a culturii”, acordat de Muzeul Naţional al Literaturii Române. 

Punchlines, capcane și trucuri stilistice

Sorina Rîndașu: Dragă Laura Pavel, a devenit un clișeu ca, atunci când un poet sau un prozator vine din altă sferă decât cea a creației literare, să i se identifice interferențele cu respectiva zonă de activitate. Tu, fiind critic și istoric literar cu preocupări serioase în zona teoriei literare, practici un discurs ușor conceptual. Acest lucru a fost imediat sesizat de critica de întâmpinare și este considerat aproape unanim un atú. Aș vrea să te întreb: lirismul are de suferit într-o astfel de situație sau se pune problema reinventării lui? Dacă da, pe ce baze se poate realiza asta?

Laura Pavel: Dragă Sorina Rîndaşu, de acord că ar fi un clişeu critic aici, în reflexul de a analiza corespondenţele, complementarităţile dintre diverse tipuri de texte, de genuri practicate de un autor. Dar cred că e un clişeu necesar, funcţional, adică poate scoate la iveală interpretări care au şansa să fie plauzibile, iar nu stereotipe. Ȋn ce mă priveşte, văd clar un avantaj în situaţia asta mai puţin obişnuită, de a fi ajuns să scriu poezie venind dinspre critică şi mai ales dinspre teorie. Mai exact, dinspre o parte a ceea ce se cheamă theory (aici ar intra teoria critică, dar şi estetica, antropologia culturală şi teatrală, teoria fenomenului performance şi a performativităţii, ecocritica etc.). Am fost destul de surprinsă eu însămi să ajung să scriu altceva decât critică şi asta mi s-a părut la început cam ridicol, dar uite un paradox, pentru mine fericit: ceea ce a declanşat probabil, în cazul meu, scrisul de poezie a fost o anume exasperare faţă de scrisul academic. Pe de altă parte, am şi „beneficiat” de pe urma unui mod de a argumenta şi de a construi discursul, dobândit tocmai din lecturile teoretice, ca şi din exerciţiul de a redacta texte academice interdisciplinare, la intersecţia mai multor zone de interpretare, sau din experienţa de a le preda studenţilor, între altele, o disciplină ca Teoria fenomenului performance, la Facultatea de Teatru şi Film a UBB Cluj. S-a întâmplat să scriu primul poem din ceea ce avea să devină volumul Trucuri urbane (OMG, 2022) în urmă cu doi ani, în primăvara lui 2021, şi m-am simţit teribil de eliberată de maniera mai constrângătoare în care eram nevoită să „asezonez” (cu note de subsol, cu metodologii de cercetare şi filiaţii bibliografice etc.) textele de format academic pe care le publicasem până atunci. Aşa se face că am ajuns să interpelez ironic (şi aproape tandru), în unele poeme, figuri celebre ale teoriei, ca Bruno Latour sau Martha Nussbaum, autori cărora le şi analizasem unele cărţi, în volumul meu de eseuri apărut în 2021, Personaje ale teoriei, fiinţe ale ficţiunii. 

Are de „suferit” lirismul pentru că aleg să introduc în poeme aceste „personaje” care sunt şi vedete academice (Alex Ciorogar identifică în poezia mea un filon de campus poetry), sau pentru că mixez ceea ce ţine de imaginar şi de stil cu o doză de conceptual? Poate că ar avea de suferit dacă doza ar fi excesivă, iar nu integrată în micronaraţiunile din interiorul poemelor mele, pe care mie îmi place să le văd ca pe nişte pseudofabule. Altfel, fireşte că poezia dintotdeauna, fie ea conceptuală, performativă, concretă sau postironică, „moare” când şi când, înnămolită în clişee şi în formule găunoase, apoi se tot reinventează (thank God), la fel ca avangarda însăşi, de la Elsa von Freytag-Loringhoven (poetă şi performance artist, adevărata inventatoare, se pare, a readymade-ului, ea fiind cea de la care Duchamp a preluat metoda) până la, să zic, Frank O’Hara, sau până la poeta mea preferată de acum, Emily Berry. 

S.R: Cum e să debutezi într-un gen literar după ce ai cunoscut consacrarea în altul?

L.P: Pe de o parte, e o situaţie aproape euforică, eliberatoare în cazul meu, cum îţi spuneam, emancipatoare pentru mine în raport cu modul (aparent) mai puţin creativ de a scrie un text ştiinţific. Dar e şi uşor inhibant, câtă vreme scena poeziei care se scrie la noi are, cum era de aşteptat, propriile marote stilistice, propriile complexe de superioritate şi forme de excepţionalism, purtătoare de elitisme şi de ierarhii cvasiinfailibile, la fel ca acelea din sfera criticii (şi mă gândesc aici la critica universitară, comunitate căreia îi aparţin). 

S.R: Pentru un critic literar, deci pentru cineva care se raportează continuu la cărțile altora, cum îți percepi propriile cărți? Această activitate nu o inhibă pe cea de autor de poezie?

L.P: Prefer să prelucrez puseurile autoironice şi de autocritică (şfichiuitoare, în ce mă priveşte), sau măcar pe cele autoteoretizante (frecvente, deh, o deformaţie profesională), incluzându-le în construcţia unor poeme, adică încerc să tot revin la o stare de flow, la o continuitate a lucrului asupra unui text care pune împreună stări, concepte, fantasme, personaje, fie „ale teoriei”, fie provenite din accidente biografice (deşi sunt mai degrabă polemică, în unele texte, la adresa biografismului), forme de alteritate (livrescă sau concretă), uneori false verdicte ludice, punchlines, capcane sau trucuri stilistice. 

S.R: Care sunt vecinătățile cu care te simți cel mai confortabil, literar vorbind? Cum te raportezi la generația din care faci parte?

L.P: Dacă e să mă autoîncadrez dintr-o perspectivă rigid-generaţionistă, cărţile mele de critică ar ţine de promoţia 2000 (Ionesco. Anti-lumea unui sceptic apărea în 2002), pe când istoria relaţiei mele cu scrisul de poezie e extrem de recentă. Scriu poezie abia de doi ani, din 2021. Dacă mă raportez la debutul în poezie, din 2022, atunci Laura Francisca ar fi mai degrabă postdouămiistă, mai în glumă, mai în serios vorbind. Trecând de asemenea încadrări cronologice pedant-didacticiste, aş spune că pentru mine vecinătăţile inspiratoare (nu neapărat pentru scris, cât pentru o anume atmosferă afectivă care mă poate conduce la scris) sunt cele ale poeziei semnate, de pildă, de Teodora Coman, Dmitri Miticov, Cristina Ispas, Florentin Popa, Anastasia Gavrilovici, Radu Vancu, Răzvan Ţupa, Răzvan Andrei, Alex Văsieş. 

Nu mai puţin, mă ajută să intru într-o stare de flow textele de estetică antropologică ale lui Bruno Latour, dar şi secvenţe-cheie din filme de Old Hollywood (în câteva poeme din ambele mele volume apar vedete hollywoodiene ca Marilyn Monroe şi Lauren Bacall), sau picturile lui Victor Man, sau unul dintre romanele mele fetiş, de exemplu Enduring Love/ Durabila iubire, al lui Ian McEwan, sau „acţiunile” Alexandrei Pirici sau, din arta anilor ʼ70, instalaţiile performative ale lui Joseph Beuys şi ale lui Bas Jan Ader. Ultimii doi se întâmplă să şi apară ca personaje în câteva dintre poeme: Bas Jan în Trucuri urbane, iar iconica figură a lui Beuys în Acţiuni şi protocoale. Dacă îi invoc în textele mele, e fiindcă mă simt suspect de confortabil în vecinătatea lor, şi îmi permit când şi când să mă las în voia unui „postbovarism” (formula îi aparţine Teonei Farmatu, în prefaţa ei la Acţiuni şi protocoale). 

DE ACELAȘI AUTOR
citește și
RUBRICI: