Revista Tomis

Share on facebook
Share on twitter
Share on whatsapp

Pierre Michon, sau despre întruparea invizibilului

Unul dintre cele mai însemnate evenimente editoriale recente din Franța e apariția
romanului Les deux Beune de Pierre Michon, care regrupează două texte gemene publicate la
o distanță de peste două decenii, La Grande Beune (1996) aflându-și continuarea abia astăzi,
în 2023, sub forma micro-romanului intitulat La Petite Beune. Autor consacrat în spațiul literar
francez, Pierre Michon (n. 1945) scrie puțin, rar, iar atunci când o face nu bifează niciuna dintre
rubricile care par să asigure succesul romanului pe scena contemporaneității. De la primul său
volum, Vies minuscules (Viețile minuscule, 1984), la cel din urmă publicat, Les deux Beunes
(Cele două Beune), Michon clădește un univers pe cât de restrâns din punct de vedere formal,
pe atât de dens în structura sa interioară.

Prezența lui Michon în peisajul literelor franceze și, în general, al literaturii de astăzi
ține de un oarecare paradox: de la debutul său tardiv la 39 de ani, romancierul, considerat unul
dintre cele mai importante nume din literatura franceză a ultimelor decenii, reprezintă mai
degrabă o apariție fulgurantă, urmată de o lungă tăcere, necesară pentru ca densitatea textelor
acestui autor rar prin exigența aproape imposibilă pe care o impune scrisului său să se decanteze
în spiritul cititorului.
Tematic, universul lui Michon poate fi considerat astăzi de o suspectă inactualitate: nu
vom găsi aici nimic care să ne resitueze în prezentul arzător al imediatului politic sau social ori
în vreun trecut pus sub lupă, problematici majore ale romanului contemporan. Textele sale par
țesute dintr-un material aproape inexistent, acel rien consacrat de Flaubert și care, în viziunea
acestuia, ar constitui idealul operei de ficțiune. Spre deosebire însă de proiectul flaubertian pur
estetic, scrierile lui Michon vizează planul amplu al existenței umane. „Nimicul” aici e
„minusculul” care riscă să treacă nevăzut, nespus, și astfel să fie condamnat la inexistență. E
cazul „vieților minuscule”, cărora autorul le dedică primul său roman, sub forma unor
hagiografii profane care fac să dăinuie biografiile neștiute, căci lipsite de glorie, ale unor
personaje pierdute în istoria anonimă a ruralității franceze de la începutul secolului al XX-lea
și al căror destin în aparență lipsit de aură a marcat devenirea scriitorului. Intenției de înnobilare
a anonimatului existențelor nevăzute, care transpare și în opere precum Vie de Joseph Roulin
(Viața lui Joseph Roulin, 1988), Mythologies d’hiver (Mitologii de iarnă, 1997) sau Abbés
(Călugări, 2002), îi corespunde în oglindă efortul de aducere la nivelul „vieților minuscule”,
deci de umanizare, a unor figuri devenite aproape legendare precum Arthur Rimbaud (Rimbaud
le fils – Rimbaud, fiul, 1991) sau nume ilustre fie din istoria picturii, precum în Maîtres et
serviteurs (Stăpâni și servitori, 1990), fie din istoria Franței, ca în romanul Les Onze (Cei
Unsprezece, 2009). Trecând dincolo de granițele detaliului istoric și biografic, Michon pune în
scenă prin exercițiul imaginației interioritatea unor Vieți cu majuscule, însă rămase, în fond, la
fel de misterioase și de nepătruns.
Există în întreaga operă a autorului francez o preocupare fascinată pentru ideea de
origine, declinată sub varii forme, fie ca restituire a unor genealogii, a motivațiilor actului
creator sau a unor pulsiuni primitive care au de a face cu un arhaism al începutului lumii: una
dintre operele cele mai cunoscute ale romancierului francez, intitulată La Grande Beune, avea
ca titlu inițial L’Origine du monde, aluzie la celebra pictură a lui Gustave Courbet. Sub forma
întregită de continuarea recentă care însoțește textul publicat în 1996, Les deux Beunes
alcătuiesc un roman în care erosul ia formei dorinței celei mai mistuitoare într-un decor situat
„la doi pași de Lascaux” și care are dimensiunea inițiatică a unei catabaze, a unei coborârireîntoarceri către începuturi.
Pentru Michon, scrisul e o artă a încarnării, asemenea picturii, prezentă în majoritatea
textelor sale. Limbajul practicat e, astfel, unul al reducerii la esență, al unei purități și densități
ce constituie forța poetică a acestor micro-romane care au adeseori mai degrabă suflul poemului
în proză decât larga respirație a narațiunii romanești. Complexitatea stilistică a acestor scrieri
e rezultatul unei lupte încrâncenate cu materia limbajului, așa cum afirmă Michon în volumul
de interviuri Le Roi vient quand il veut (Regele vine când vrea, 2007): „Relația mea cu textul
este una de luptă, de refuz. De viol reciproc.” Nu e de mirare, așadar, că, în concepția autorului,
scrisul survine dintr-un efort care e în același timp un miracol, cel al unei creații căreia Michon
îi conferă o încărcătură spirituală vizibilă în fiecare dintre textele sale. Așa cum o afirmă el
însuși în același volum de interviuri, scrisul e o armă împotriva nihilismului care bântuie
timpurile în care trăim, or romanele sale sunt întocmai negația, refuzul nimicului despre care
vorbeam anterior, și afirmația gestului creator – în fond, poate cea mai importantă temă a
acestui univers derutant și fascinant în egală măsură.

CITEȘTE ȘI

Annie Ernaux și arheologia memoriei

Annie Ernaux (n. 1940, Lillebonne) este autoarea unei vaste opere în proză cu caracter autobiografic, a cărei importanță majoră a fost recunoscută nu doar în Franța, ci și la nivel internațional, autoarei acordându-i-se Premiului Nobel pentru Literatură în octombrie 2022. Două dintre scrierile sale, Pasiune simplă și Confesiunea adolescentei, au fost recent publicate în limba română, în traducerea lui Vasile Zincenco și a Mădălinei Ghiu (Pandora M,

Citește mai mult »
Mai multe texte
RUBRICI: