Revista Tomis

Share on facebook
Share on twitter
Share on whatsapp

Annie Ernaux și arheologia memoriei

Annie Ernaux (n. 1940, Lillebonne) este autoarea unei vaste opere în proză cu caracter autobiografic, a cărei importanță majoră a fost recunoscută nu doar în Franța, ci și la nivel internațional, autoarei acordându-i-se Premiului Nobel pentru Literatură în octombrie 2022. Două dintre scrierile sale, Pasiune simplă și Confesiunea adolescentei, au fost recent publicate în limba română, în traducerea lui Vasile Zincenco și a Mădălinei Ghiu (Pandora M, colecția Anansi), fiind primele dintr-o serie consacrată autoarei.

Lectura operei lui Ernaux seamănă cu traversarea unor încăperi inundate de imagini și obiecte dintr-un alt timp și în care descoperim mereu același personaj, la vârste diferite, în ipostaze diferite, amintindu-ne de cineva deloc străin. De la primul volum, Les armoires vides (1974), până la cel mai recent publicat, Un jeune homme (2022), parcursul scriitoarei franceze vădește un proiect deopotrivă literar și existențial: écrire la vie. Acesta este, de altfel, titlul antologiei publicate în 2011 la Gallimard, în colecția ,,Quarto”, și care cuprinde majoritatea scrierilor autobiografice ale autoarei.

,Iar adevăratul scop al vieții mele nu este, poate, decât acesta: ca trupul, senzațiile și gândurile mele să devină scris, adică ceva inteligibil și general, existența mea să se dizolve întru totul în mintea și viața celorlalți.” (L’Événement) [Cu excepția pasajelor din Confesiunea adolescentei, pe care le cităm în traducerea Mădălinei Ghiu, traducerea fragmentelor citate ne aparține.]

La originea acestei ambiții totalizante rezidă un imperativ scriitoricesc, în măsura în care autoarea își reiterează în numeroase ocazii dorința de restituire a unui flux de evenimente din care e alcătuită existența umană, dar și o promisiune  de salvare din ghearele uitării a unei experiențe colective împărtășite, a unui timp care aparține fiecăruia și tuturor în egală măsură. Simbioza dintre planul personal și cel colectiv reprezintă astfel la clé de voûte a edificiului memorial pe care îl clădește Ernaux.

Înțelese ca o însumare a unei ,,auto-socio-biographie”, în siajul auto-socioanalizei lui Pierre Bourdieu, a cărui influență e manifestă în scrierile autoarei, textele acesteia surprind printr-o fluiditate generică care transgresează simpla lor încadrare în tiparele discursului autobiografic și a cărei eficacitate e asigurată de recursul la fotografie, notații diaristice, observații sociologice, dublate de o permanentă chestionare a actului scriiturii. Acestei mobilități structurale, afirmată mai ales odată cu publicarea volumului La Place (1982), care consacră faimoasa écriture plate, o scriitură lipsită de fiorituri și artificii stilistice, faptică, de inventariere a unor realități trăite, i se adaugă o diversitate tematică care conturează imaginea completă a destinului individual și colectiv: ascensiunea socială și sentimentul de ilegitimitate, pasiunea amoroasă și abandonul, sexualitatea și tabuurile legate de corpul feminin, diferențele de clasă și opresiunea socială, celula familială și configurația societății de consum, uitarea și le devoir de mémoire, timpul anihilant și scrisul salvator. Celui din urmă îi este, astfel, atribuită funcția fundamentală care asigură nu doar recuperarea unui trecut menit să dispară, ci și supraviețuirea unei voci a cărei singure raison d’être o reprezintă întruparea, prin cuvânt, a unei ,,prezențe reale”. Dacă scrisul servește așadar la constituirea unui inventar, a unei arhive vii a trecutului, lui îi revine de asemenea un rol reparator, aproape cathartic, dar care nu constă într-o epurare idealizantă a faptului trăit, ci în confruntarea directă, fără menajamente, a sinelui și a epocii de odinioară:

,,Mi se pare că am eliberat-o pe fata din ’58, am rupt vraja care o ținea prizonieră de mai bine de cincizeci de ani în această clădire veche și maiestuoasă, mărginită de orne, plină de copii cântând Noi suntem trupa de copii ai verii.

Pot spune: eu sunt ea, eu sunt ea.” (Mémoire de fille)

Problematica identității nu poate fi clarificată decât odată traversată distanța care  separă prezentul scriiturii de trecutul unui eu devenit străin. Proza lui Ernaux conține o permanentă interogare a raportului dintre aceste două instanțe reunite într-un timp al rostirii care face să răsune două voci diferite, subliniind o alteritate paradoxală, căci asumată ca element constitutiv al sinelui actual:

,,Cu cât mă uit mai mult la fata din fotografie, cu atât mai mult mi se pare că și ea se uită la mine. Fata asta sunt eu? Sunt eu ea? […] Fata din fotografie este o străină care mi-a lăsat moștenire amintirea ei.” (Mémoire de fille)

‚,Acelei mereu alta din fotografii îi va corespunde, în oglindă, acea ea din scris.” (Les Années)

În acest proces de căutare a modalităților prin care actul enunțiativ să rămână fidel experienței, naratoarea optează nu pentru suflul larg al reminiscenței proustiene, ci pentru scriitura fragmentară, atonală, refuzând orice stilizare sau metaforizare a discursului, care ar denatura realitatea trăită, instalând de altfel o falie între autoare și mediul pe care îl descrie.     

Există la Ernaux o precauție pe deplin asumată față de literatura înțeleasă ca limbaj care trădează și exclude, apanaj al unei burghezii intelectuale din care ea însăși ajunge să facă parte, cu prețul sentimentului de ilegitimitate și al înstrăinării de propriile origini. Efortul de restituire a ,,limbii materiale de atunci” implică o amplă mobilizare a resurselor unui limbaj trecut sub tăcere: sociolectele, polifonia discursivă, discursul indirect liber ne permit să asistăm in vivo la evoluția unor ,,vieți minuscule” care capătă astfel, în proza autoarei franceze, le droit de cité.

Interesant de observat e însă faptul că dacă opera lui Ernaux e de cele mai multe ori abordată prin prisma unei lecturi strict politice, relevante într-o mare măsură, scopul ultim al scrierilor sale este, mai mult decât de ,,a-și răzbuna rasa”, de a o salva de uitare, deci de neființă, de a perpetua memoria a tot ce a fost cândva: ,,Nu exista nicio lume inefabilă ivită ca prin magie din cuvinte inspirate și ea nu avea să scrie niciodată decât în interiorul limbii sale, cea care este a tuturor, singurul mijloc pe care avea de gând să-l folosească pentru a acționa asupra lucrurilor care o revoltau. Astfel, cartea care avea să fie scrisă reprezenta un instrument de luptă. Nu a abandonat această ambiție, însă acum, mai mult decât orice, și-ar dori să capteze lumina care scaldă chipuri devenite invizible, mese altădată pline, astăzi dispărute, lumina aceea care era deja acolo în poveștile auzite duminica în copilărie și care nu a încetat să se depună peste lucruri de îndată ce au fost trăite, o lumină anterioară.” (Les Années)

Fatalității dispariției i se opune credința exprimată dintotdeauna de către prozatoare în necesitatea gestului de a recupera prin scris vestigiile unei istorii personale și colective, iar acest proces care se desfășoară în timp real sub ochii cititorului ne reunește pe toți, cei de ieri și de azi, într-o communauté des vivants.

CITEȘTE ȘI

Pierre Michon, sau despre întruparea invizibilului

Unul dintre cele mai însemnate evenimente editoriale recente din Franța e apariția
romanului Les deux Beune de Pierre Michon, care regrupează două texte gemene publicate la
o distanță de peste două decenii, La Grande Beune (1996) aflându-și continuarea abia astăzi,
în 2023, sub forma micro-romanului intitulat La Petite Beune. Autor consacrat în spațiul literar
francez, Pierre Michon (n. 1945) scrie puțin, rar, iar atunci

Citește mai mult »
Mai multe texte
RUBRICI: