Imprevizibil, așa poate fi caracterizat cel mai recent roman al lui Cristian Fulaș, Specii (Polirom, 2023), al doilea roman al său care mizează pe acest tip de construcție narativă, folosind persoana a III-a. Dacă Ioșca (Polirom, 2021) a fost întâmpinat ca o scriere „de un impecabil rafinament stilistic și narativ”, așa cum îl descrie Carmen Mușat, tot ea afirmă despre Specii că nu se aseamănă cu nimic din ce a scris Fulaș până la momentul actual. 

Nu sunt, în fapt, sigură dacă miza acestei cărți stă în acțiune sau în elementele de limbaj care proiectează acțiunea. Ambele situații par plauzibile, având în față produsul finit. Fulaș descrie haosul unei lumi disfuncționale, plasată într-o zonă la care nimeni n-ar vrea, în fapt, să aibă acces. O lume coruptă, fără niciun plan de existență altul decât cel al supraviețuirii cu orice preț, dar în cele mai bune condiții cu putință. Așa încât romanul interesează și prin reconstituirea acestui plan în care nimic nu contează până la urmă, pentru că „asta fusese, totul pentru două-trei secunde, ca-ntotdeauna, apoi senzația de prăbușire, de nimic din care nu se mai putea ieși, celălalt departe, departele, nimicul, câteva secunde de moarte ca să te desparți de oricine pentru totdeauna, l-ai avut, odată ce l-ai avut e pentru totdeauna, poți să-l mai ai, dar ce să mai faci cu el după ce” (p. 18). Iată și fereastra prin care bine se întrevede profunzimea unui spațiu care nu crede nici măcar în el însuși. 

Acest univers descris de Fulaș este locuit de câteva personaje-cheie, printre care Miron, care pare să-și delimiteze propriul său spațiu ficțional independent de ceilalți, acest element mobil al intrigilor. Victor, principalul om de încredere al lui Miron este ceea ce mie mi-ar plăcea să numesc un personaj care conține întreaga radiografie a lumii în care trăiește. În esență un visător, „lumea lui era un soi de memorie pulsatilă  a faptelor celor din jur, un soi de carnet magic în care fiecare lucru pe care-l știa se transforma în alte și alte contracte grase fără ca el să facă nimic deosebit” (p. 16). Ipostaza sa preferată e cel de observator, așa cum îl găsim privindu-i pe cei doi adolescenți de bani gata hârjonindu-se în modul tipic al celor care nu duc grija zilei de mâine. 

Conflictele există, susținându-și reciproc cauza. Fie că e vorba de setea de putere, fie că e vorba de nevoia organică de a deține controlul, fără ca nimic să scape privirii celor de sus, acțiunea își păstrează dinamismul până înspre final. Specii se bucură de toate calitățile literaturii lui Cristian Fulaș, poate și ceva în plus față de cărțile anterioare, un tip de curaj discursiv, de tensiune care știe să se țină în frâu de la sine, fără să irumpă din entuziasm. 

Autorul nu practică scrierea denotativă, cea care să-i demonstreze aptitudinile narative impecabil stăpânite, mai degrabă textul pare a se scrie de la sine, suficient de bine calibrat și de transparent încât să fie înțeles de oricine. Astfel că noul roman al lui Cristian Fulaș compune și descompune deopotrivă straturile acestui spațiu problematic, care și-a făcut, cumva, propriul său mod de existență departe de ochii celor care nu i-ar înțelege potențialul. Un univers imaginat cu minuțiozitate, dar care există cu adevărat mult mai aproape decât ne-ar plăcea să credem.Deși n-au trecut decât doi ani de la Ioșca, roman masiv, tradus cu succes în Franța, Specii este un roman pe cât de așteptat, pe atât de bun.