Volumul de debut al Augustinei Visan, Fă ceva tată, continuând seria recent lansată a editurii Prut, uimește din două motive juxtapuse – întâi, printr-o forță izvorâtă din ingenuitate, din rezerve neostoite de candoare după asedii îndelungate ale răului. A îmbrățișa căldura, a exhiba nevoia de afecțiune și a îndemna la ea după episoade prelungite de locuire în rău și brutalitate, deci a găsi resursele revenirii în uman și a le putea transcrie în text indică stăpânirea unor mecanisme ale scrisului în relație cu propria sensibilitate pe care e evident că, deocamdată, Augustina numai le intuiește și le activează nu tocmai conștient. Însă ce farmec decurge de aici! Apoi, tot în afara intențiilor sale pare că se află zona de contrast pe care o stârnește între efectul apropierii oneste, nemediate, netrucate al versurilor sale (asta implicând, firește, stângăcii, împiedicări și incongruențe asupra cărora voi reveni în cele ce urmează), respectiv tendințele generale și, în curând, generalizante pe care o apucă poezia tânără și foarte tânără scrisă în limba română. E vorba despre o pitire confortabilă la adăpostul limbajului abstract, obscurizant cules și de multe ori colat din lecturi teoretice generaționiste, dictate adică de preferințe amenințate de pericolul modei. Faptul e vizibil mai ales aici, în România, în primul rând pentru că accesul către editurile care se ocupă preponderent de publicarea poeziei este exponențial mai generos cu tinerii. Or, se vede că Augustina Visan scrie pur și simplu, străină de tonuri și afilieri, ce-i drept străină și în privința unor lecturi și tehnici pe care sunt sigură că le va recupera pe parcurs. Scrisul ei de acum, însă, e suficient de așezat în matca proprie ca să hrănească speculația că poezia Augustinei nu s-ar impregna cu ușurință și superficialitate la contactul cu agenți străini sau, cel puțin, că nu s-ar resorbi în ei. 

Deopotrivă germenii și subiecții textelor din Fă ceva tată sunt realitatea traiului unei copile și-apoi tinere în mediul rural, spațiu al brutalității și violenței de toate soiurile între care copiii unei familii învață să se strecoare. La fel ca toată poezia adevărată și leală unei structuri intime izvorâte din realitatea personal restructurată, versurile Augustinei Visan ne apar ca dureros de familiare. Violența domestică, sărăcia, alienarea forțată, suferința din pruncie sunt numai simptomele grosiere ale atâtor vieți pe care tânăra basarabeancă le redă din miezul lor, de cele mai multe ori dialogal, în rest prin puncții narative care seamănă unor pensulații vajnice. Conturul e automat, prin sugestie, umplut de direcția traiectelor. Disperarea celor care locuiesc peisajul cărții determină o femeie, în primul poem al cărții, să dea banii necesari operației de avort pe o ciocolată cu alune pe care și-o imaginase și o râvnise o copilărie întreagă, impuls care declanșează un șir de moșteniri sfâșietoare fiindcă ele permută asupra copilului reflexe născute din neajunsurile unei existențe pe care nu a ales-o și care-l vor calcifia treptat. Iată așezarea tensionată prin care redă Augustina povestea – „tata i-a dat/ mamei tale o sută de lei/ ca/ să/ facă avort/ În loc de asta/ mama ta s-a dus/ la Ungheni unde/ și-a/ cumpărat ciocolate/ negre cu alune (…) Iată de ce/ atunci când le dădeai/ să copieze colegilor tăi/ din liceu/ sau de la universitate/ și ei te întrebau/ ce ai vrea în schimb/ tu/ le zici mereu unul și același lucru/ Ciocolate negre cu alune.” Cauzalitatea e clar înfățișată și adăpostește tragismul situației: ne aflăm într-o lume unde totul se negociază trivial, totul e un troc stabilind tranșant relația de egalitate dintre viață și ciocolata cu alune. Mai mult decât atât: sădind o indiferență gravă care, hrănită cu lipsuri, nu mai poate sesiza incongruența dintre cei doi termeni ai schimbului. Acest prim poem schițează codul volumului: sărăcia transformată într-o afacere dezumanizantă care încețoșează discernământul și sufletul trăitorului său. La fel se întâmplă și în Numai să fie buhai, poem care redă tocmai această exasperare a celor nevoiți să vadă în vacile și boii din sat mai mult și mai trebuincios decât în oameni. „îl voi vinde/ și/ voi cumpăra/ în loc/ o fereastră/ Iar cu banii rămași/ un alt buhai/ Numai să fie buhai/ Sper din tot sufletul/ să fie buhai/ În ziua aceea/ bunelul/ a murit/ bătând cu degetul în sobă și/ zicând/ Numai să fie buhai/ Sper din tot sufletul să fie buhai.” Lor, animalelor, le sunt transferate toate putințele vânzătorilor/cumpărătorilor lor: ele aduc și confiscă bunăstarea, ele locuiesc gânduri și emoții fundamentale, cum sunt umilința, revolta, frica, ele suscită conflicte în interiorul familiilor pentru că, iată, de ele poate depinde totul: „De ce nu ai avut grijă de vacă/ Ea a mâncat mereu o să se umfle/ Își dai seama că poate să moară/ S-a dus în ogradă/ și a luat un ciomag/ A aprins televizorul/ și a început să te bată. ” Chiar nașterea propriului copil cade într-un derizoriu dezarmant: „Când ai împlinit 18 ani/ tatăl tău se prefăcea că era fericit/ Dar tu l-ai văzut/ cum bea rachiu/ și spunea/ S-a găsit și asta când să se nască.”

Deși titlul volumului pare o implorare adresată tatălui, el nu e un salvator, ci mai degrabă destinatarul prin proximitate al strigătului de disperare, la fel cum personajul mamei nu e numai o victimă, ci, la rândul său, o provocatoare a suferinței regularizate. Poate că efectul de poruncă și rugăminte amară al titlului ar fi fost întreg dacă apelativul ar fi fost izolat prin virgulă de imperativ, fiindcă în forma actuală o parte din intensitate se pierde într-o senzație de telegrafiere. Originea tragismului se află și în inconștiența pionilor săi, în manifestările lor bipolare care alternează duioșia, lumina fascicolelor de speranță cu întorsătura brutalității într-un joc în care cele două nu se ameliorează reciproc, ci se amplifică: „Oare iubirea este atunci când/ mama ta/ te bate până obosește/ iar când adormi/ vine la tine îți ridică/ maioul/ îți vede rănile de pe burtă/ le mângâie/ cu mâini umede și reci.” Deocamdată, numai vocea povestitoare a fiicei abia ieșite din copilărie e limpede și nepătată, fiindcă ea vorbește exact în răstimpul în care distanța și apropierea de traumă sunt asociate vârstei când începi să-ntrezărești cu propria privire, mai puțin contagiată. Însă cercul vicios descris de Augustina indică un transfer necurmat al poverii către cel vulnerat nemilos, sistematic. Edificator în acest sens e poemul Fratele tău de trei luni – o mamă se opărește în mijlocul trebăluirii casnice și e nevoită să ajungă la spital împreună cu nou-născutul său, Vasilică, pe care trebuie să-l alăpteze în continuare, iar fiica îi însoțește pentru ajutorul cuvenit. Se află la vârsta potrivită. Dar împărțirea acestei experiențe-cumpănă nu are doar funcția unui ajutor, ci și marcarea unui moment de cotitură: schimbarea anticipativă, prevestitoare de statut pentru soră, de la tânără femeie la viitoarea mamă care, nevoită să traverseze un moment asemănător, se va sprijini (măcar) pe amintire. O fărâmă din schimbul acesta se petrece, simbolic, și invers: față cu încercarea și durerea omul se micește, în el se reactivează instincte pe care numai copilăria le întreținea amplificat: „i-ai descheiat câțiva nasturi/ și i-ai scos sânul afară/ Vasilică îl înșfăcă în gură/ și începu să-l sugă lacom și fericit/ Brusc apucă și mama ta mărul cu gura/ și/ începu să-l sugă ca pe un sân/ lacom și fericită.” În ceea ce privește stângăciile (de cele mai multe ori tehnice, nu stilistice) prezente în volumul Augustinei, ele vizează aglutinări inutile de conjuncții, folosirea abuzivă a persoanei a doua, mai ales în construcțiile posesive de tip mama ta, situații care aglomerează textele și atenuează intensitatea, altfel atent condusă, a poemelor. O aplecare deosebită s-ar cuveni oferită intercalării timpurilor verbale, pentru a evita situații ilogice, de nonsens al așezării în timp și spațiu, cum e următoarea: „a apucat-o/ de păr/ și o târa pe mama ta/ prin casă/ de păr/ prin fața ta/ care te întorseseși acasă/ desculță”. Importantă rămâne, cu toate acestea, forța provenită din onestitatea apropierii Augustinei Visan de literatură care merită, în (nu puținele) ei momente reușite, încurajată. Să reflectăm la felul în care ea reușește, pe cale dreaptă, să indice tocmai punctele nevralgice ale vieții noastre pe care poezia (întâi de toate) intențională, declamativă, poate numai să le înconjoare, să le îmbrâncească neconvingător.