Cine îl cunoaște pe Mitoș Micleușanu întâi ca inițiator și depanator al proiectului Planeta Moldova nu va fi, probabil, surprins de osatura cinic-umoristică a volumului Făină de oase, carne de tun care reunește poeme scrise între 2002 și 2022. O lume de 20 de ani. Ce va miji, însă, ochii cititorului va fi dimensiunea gravă, în tonuri aspre, neîngăduitoare, care irizează atât zonele ironiei caustice, fruste, cât și tramele unor poeme ample, povestitoare, pe urma cărora se reconstituie realitatea așa cum o putem mai bine (re)cunoaște: brutal, frontal, fără menajamentul pe care broboada literaturii ni-l poate, uneori, livra pe post de costum. Și, deci, fără concesia iertăciunii, dar indicându-i posibilitatea, sperându-i permanența. Ea, iertarea, se naște din conștientizare și implică efecte care, de la Mark Twain până la al nostru Păstorel Teodoreanu, pot fi mai abitir ivite prin încercarea limitelor umorului. Nu e Mitoș Micleușanu pionierul aici, dar poate fi cel de la care vom reuși, pe stabilopozi proaspeți (fiindcă noi înșine suntem scurtcircuitați de varii seisme societale), să ruminăm altfel bășcălia, decopertând-o de derizoriu. Și încă: îmbrățișându-l.
Nu întâmplător, poemul care deschide antologia ar putea, cu ușurință, juca rolul și implica responsabilitatea unui manifest interior al volumului, însă propriu nu doar lui, ci unui întreg scenariu ideatic, asumat, al celor care, într-un exercițiu onest cu efect de decantare, imortalizează și descriu. Iar „ideologiile ce să vă mai spun/ intră în putrefacție direct/ fără preludiu”, afirmație înaintată în contextul unei regii aproape apocaliptice în care o închipuită bibliotecă a Alexandriei își dizolvă genurile, căprăriile, își cerne cenușa. Privite, judecate și destructurate sunt chiar starea actuală a literaturii și receptarea ei, ambele sălășluind, de acolo de unde Mitoș le ochește, într-o lentoare leneșă, prielnică doar propriei încremeniri. Considerațiile în marginea unei extincții lente nu iartă nici măcar genul practicat: ”apropo de poezie/ volumele intră în letargie/ nu mai răspund la stimuli/ dar măcar le poți răsfoi liniștit/ fără să te umpli de puroaie/ așa cum se întâmplă cu proza/ mai ales cu bildungsromanul”. Puroiul acesta pare că a încetat să mai fie benign atunci când s-a scufundat în subiectivitate, adică atunci când pâcla instrumentelor personale de percepție a înghițit totul, fără să se înconjoare de necesarele supape asigurate de aplecarea spre celălalt. Capetele acestei analize în filigran sunt dicționarul, adică organizarea (ce-i drept, pasageră) a limbajului și din care vor să vie și limitele sale, respectiv Ecleziastul transformat de Micleușanu într-un liant dintre micro și macro, dintre specie (specificitate) și abstracțiunea răzuită de relativizare. Iată: „mă gândesc că dacă totul e deșertăciune/ atunci inclusiv deșertăciunea e deșertăciune/ și nu mai rămâne deșertăciune nicăieri/ sau se mai spune că totul este iluzie și iluzia e iluzie/ și sensul e iluzie și nonsensul/ și atunci despre ce vorbim.”
Micleușanu rânjește entropiei și o indică senin – farsele logice pe care le întinde sunt, cum sugeram mai sus, generate de limbaj și de peisaj, nu neapărat excluzându-se și mai nicăieri cu vădită intenție moralizatoare. De aici și forța unor scenarii simple, cum e următoarea priveliște industrială printre brațele căreia se mai ivește câte o dâră de viață doar pentru a fi repede retezată: „fetița a zâmbit și imediat/ s-a împiedicat de fierătania/ ascuțită ce ieșea din asfalt era cald/ păsările țipau paroxistic rădașca/ a trecut pe lângă omida strivită/ fetița s-a ridicat și a fugit mai departe”. Fetița, păsările, rădașca, omida sunt victimele mefienței, ale zâmbetului îngăduitor și e evident că, pentru ocheanul lui Mitoș, ele sunt mai zdrobitoare ca orice agresiune fățișă. Cât privește rostogolirea logicii în vesel absurd prin limbaj, suficiente sunt exemplele care înregistrează secvențialitatea păgubitoare a dialogurilor strict funcționale dintre oameni, dar și a celor născute și atașate ritualurilor, cu miză emoțională și din care, prin automatizare, evacuată e însăși emoția. Un astfel de text este cel care ironizează sterilitatea procesiunii înmormântării și mai ales a sentimentului de îndatorire pe care mimetismul contagios al îndurerării îl suscită: „condoleanțele mele sincere/ mult mai sincere decât ale celorlalți/ condoleanțe incomparabil mai profunde (…) condoleanțele mele triumfătoare/ condoleanțe totale.” Adaug aici o trimitere pe care o găsesc necesară, întregitoare: Planeta Moldova a contribuit la coloana sonoră a documentarului Doina groparilor (un film de Pavel Cuzuioc) cu piesa Între patru skânduri. Pelicula urmărește zilele de lucru ale groparilor angajați în cel mai mare cimitir din Europa de Est, cimitirul Sfântul Lazăr (sau Doina) din Chișinău, și o face cu minuțiozitatea specifică atenției grijulii care însoțește privirea empatică, mărinimoasă, către caznele și străduințele celuilalt. Ambele, documentarul și melodia, redau temperatura exactă a spiritului poeziei lui Mitoș: umor frust, apoi, brusc, duioșie, gravitate, mult după ce limita sensibilităților private de nevoia abandonării în râs a fost grav încălcată (încălecată?). E o inconstanță numaidecât naturală. Înlăturând crispările, încleștând atenția, ne vom recunoaște în ea. Micleușanu insistă, de altfel, asupra punctării modalităților în care ne falsificăm, provocăm, întreținem emoții din spectre felurite printr-o obsesie modernă a anticipației răsărită din graba de a triumfa prin cantitate și intensitate, îndepărtând răgazul, părăsind onestitatea: „după ce trece durerea/ vine durerea adevărată.”
Fără să simtă nevoia explicației – contorizare, Mitoș oferă un argument pentru scandalizantele atitudini, poziționări, interogări – „oamenii cuminți îs niște monștri/ fiare precaute și odioase cumințenia/ e baioneta lor unsă cu miere”. Și-atunci când ne-am relaxat în încredințarea că bufonul își va continua, nestingherit, nerușinat, numărul, că schepsisul nu mai are ascunzișuri, farsa revine printr-un poem care practică discursul asupra textului, situând în poziția emițătorului însuși poemul – lui îi atribuie voință, iar pe autor îl scutește de sentința și severitatea responsabilității. „Pe mine nu m-a scris nimeni/ sincer vă spun nu am nici o legătură/ cu autorul acestei cărți m-am scris singură (…) sunt o poezie/ liberă autonomă și necondiționată/ dar nu vreau să mă laud și nici/ nu vreau să vă mai rețin/ puteți continua lectura/ sănătate și numai bine.” Odată atașată subtitrarea, jocul poate continua mai abitir. Sofisticăria gratuită, moftul, afectarea, prejudecățile de orice fel (poate mai ales cele atașate dragostei și ritualurilor ei de insinuare și coabitare), drăgălășenia insipidă, bosumflările programatice, toate sunt dezavuate aici într-un spectacol al sictirului, patimii și blândeții deopotrivă.
Am păstrat finalului unul dintre cele mai cutremurătoare texte ale poeziei (foarte) recente care reconstituie epopeea unei familii, asemănătoare vocii lui Moni Stănilă din Colonia fabricii, doar că mai puternic prin contrapunctul hotărâtor pe care îl întruchipează în raport cu substanța celorlalte poeme culese aici. Dincolo de efectul copleșitor al abuzului redat, al părăsirii povestite cu fluența și naturalețea celui care, odată coborât în memoria traumei, nu-i poate stăvili curgerea, e un răspuns definitiv, chiar comprehensiv, către cititorul pentru care Mitoș Micleușanu era un caz clasat în compartimentul practicanților de clovnerie. Terapia intensivă își de-sterilizează, pentru o clipă, ușile. Pacientul e conectat la toate aparatele – exasperare, violență, furie, începuturile propriului scris, iar sistola e în pasajele ritmice, hipnotice, redând un soi de incantație care conservă speranța și sfârșește în moarte. Rânjetul s-a transformat în rictus: „a se aștepta să adoarmă adânc cel atins de meteahna băuturii a se/ îndesa în inima lui o andrea înroșită-n foc până își va da duhul a/ se îngropa scrisorile celui atins de meteahna băuturii a se îngropa/ hainele celui atins de meteahna băuturii a se îngropa încălțările/ celui atins de meteahna băuturii a se îngropa fotografiile celui/ atins de meteahna băuturii a se pleca și a nu se mai întoarce.”
