Poezia spoken word este un fenomen care nu și-a atins forma finală în România, dar nici popularitatea pe care o pretinde la nivel internațional. Există numeroase platforme care promovează relevanța spoken word-ului în prezent. Spre exemplu, în Statele Unite, Button Poetry a adus în atenția publicului acest nou tip de poezie prin intermediul platformelor de social media. În același mod, serialul TV Def Poetry Jam, ale cărei gazde Mos Def și Russell Simmons a familiarizat publicul cu poezia recitată într-un manieră competitivă, punând accent pe naturalețea discursului, dar și pe corelarea sa cu realitatea prin atenția oferită structurii sale. În Marea Britanie, grupul Tongue Fu, coordonat de Chris Redmond, explorează latura improvizațională a poeziei recitate pe fundal muzical, în timp ce în India, Airplane Poetry, grup coordonat de Nandini Varma and Shantanu Anand încurajează comunitatea indiană să exploreze atât poezia slam, cât și cea spoken word. La nivel general, poezia spoken word s-a dezvoltat în anii ’60 în State ca produs artistic contracultural cel mai clar definit de poeții Beatnici care, simțind efectele rigorilor academice asupra actului poetic, își propun să ducă poezia „înapoi în stradă.”
În România, poezia spoken word apare la o distanță de două decenii, într-un context cultural, artistic și istoric tensionat din cauza cenzurii și dictaturii impuse de regimul comunist aflat la putere la acea vreme. Curentul postmodernist se manifesta atunci sub o formă moderată, controlată, concepută mai degrabă ca formă de rezistență artistică din perioada în care stalinismul de la începutul anilor ’60 distrugea progresiv modernitatea din România, transformând arta într-un fenomen strict „dedicat maselor,” așa cum explică scriitorul Mircea Cărtărescu în lucrarea sa, Postmodernismul românesc. Începutul curentului literar postmodernist din anii ’80 se dezvoltă pe fondul unui sistem politic opresiv, în care libertatea de exprimare se observă mai degrabă la nivelul autoreflexivității autorilor decât în sens larg. Versurile și proza din acea vreme se supuneau propagandei ideologice, reflectând realismul socialist și anxietățile „obsedantului deceniu.” După căderea regimului comunist, postmodernismul reflectă haosul social și absurditatea vremii, trecerea de la totalitarism la democrație și nu în ultimul rând, accesul la informație din abundență, odată cu puternica influență a culturii pop, perioadă în care urmau să se dezvolte televiziunea color și internetul.
Fie că este vorba despre poezie spoken word, sau poezie performativă, acești termeni au devenit interschimbabili, ei interacționează în discursul legat de performativitate, deși există mici diferențe la nivelul utilizării lor. Cu toate acestea, este important de reținut că poezia spoken word iese în evidență cel mai concret prin caracterul său activist și social. Accentul se regăsește astfel, așa cum specifică Richard Owen Geer, practicant al performance-ului comunitar, pe contextul cultural al performerului. Pe lângă trăsăturile deja menționate, poezia spoken word îmbină dimensiunea literară a textului (cuvintele) cu cea performativă, ce face apel la gesturi, mimică, tonalitatea vocii – în linii mari, elemente de factură teatrală – creând astfel un produs cultural hibrid. În final, poezia spoken word este un act artistic care se naște în comunitate și îi este dedicat.
Mențiunea cu privire la poeții Beatnici nu este întâmplătoare, întrucât programul lor de eliberare a poeziei postmoderne a creat baza pentru mișcarea culturală, artistică și literară care se află în plină dezvoltare în prezent – poezia spoken word sau poezia „zisă,” așa cum este numită în cercurile românești. Pe lângă faptul că poezia Beatnicilor a reprezentat o sursă importantă de inspirație pentru poezia spoken word din România, ea reprezintă și o îmbinare a poeziei cu teatrul. În contextul istoric și cultural al anilor ’60 în spațiul cultural american, actul poetic nu poate să se manifeste decât zgomotos, intens și emoțional, în concordanță cu ritmul vorbirii, după cum afirmă chiar Allen Ginsberg. Acest element performativ din poezia spoken word este analizat și de Julia Lajta Novak, autoarea studiului și lucrării de doctorat Live Poetry. An Integral Approach to Poetry in Performance, apărută în anul 2011 – lecturile de poezie performative se dezvoltă în perioada în care noțiunea de „proiectivism,” teoretizată de Charles Olson definește esențiala conexiune dintre vers și vocea umană – noțiune pe care Beatnicii o vor prelua pentru a-și dezvolta propria tehnică de „scriere dedicată vocii.” Un astfel de ritm poetic cerea ca poezia să fie scoasă din spațiul academic elitist și sobru, pentru a fi adusă într-un spațiu accesibil maselor, menit să scoată în evidență maleabilitatea actului poetic (prin schimbarea tonalității vocii și folosirea limbajului corporal), dar și interacțiunea cu publicul și includerea sa în spectacol. Lecturile din baruri, cafenele, teatre în aer liber și uneori chiar în stradă au conturat o poezie radicală, dar onestă, bazată pe experiența trăită a omului, pe reacțiile față de realitatea imediată. Până în prezent, onestitatea și caracterul imediat, legat de însăși definiția sa au provocat continuitate poeziei „zise.”
În România, momentul apariției primelor urme ale acestui tip de poezie performativă se petrec odată cu formarea Cenaclului de Luni, la data de 3 Martie 1977. Coordonat de criticul literar Nicolae Manolescu, acest cerc literar se prezenta opus prin însăși natura sa ideologiei comuniste. Scopul acestei grupări, precum menționează editorii cărții omonime, Ion Bogdan Lefter și Călin Vlasie, era să analizeze literatura tânără din acea perioadă, produsă ca urmare a unei perioade de intensă deschidere culturală a României la ceea ce însemna literatura modernă contemporană a lumii. O primă asemănare între Beatnici și Lunediști poate fi observată chiar la nivelul componenței grupului și a locului de întâlnire. Deși Beatnicii (pe atunci doar Allen Ginsberg, Lucien Carr, Jack Kerouac și William S. Burroughs) nu trăiau sub cenzura politică și culturală și își permiteau să fie mai vocali prin poezia lor, Lunediștii nu scriau nici ei sub influența unei ideologii literare clare, dar își asumau o luare de poziție împotriva unui tip de literatură care, pe atunci, se îndepărta foarte mult de real. Unii dintre reprezentanții de seamă ai Cenaclului, precum Magda Cârneci, Florin Iaru, Traian T. Coșovei și mai târziu chiar Mircea Cărtărescu observă refuzul grupului cu privire la anumite tipuri de poezie, dar și tendința spre „răsturnarea ordinii literare” de la acea vreme prin programe și manifeste care testau multe dintre trăsăturile postmoderniste în faza lor incipientă – lipsa de ideologie ca formă de protest, biografismul, intertextualitatea.
Asemănarea cu ceea ce urma să devină mult mai târziu spoken word-ul românesc stătea în lecturile care schimbau ierarhiile poetice văzând cu ochii, în sesiunile de feedback menite să prospecteze programul estetic al cenaclului, dar mai ales în tehnica de livrare a poemelor și în sursele de inspirație asemănătoare cu cele din modelul american al Beatnicilor („arta pentru mase,” tehnologizarea societății, etc.) Deși niște „urmași minori” ai Generației Beat, Lunediștii aveau propriile moduri de interiorizare a influențelor venite din cultura americana, fenomen pe care îl discută și Senida Poenariu. În cartea Reveriile Vestului, poeții optzeciști își reduc relația cu modelul străin la componenta textuală, adică la tehnica de scriere. Admirația și imitația definesc relația dintre optzeciști și poetica beatnică, aspecte cu un rezultat imediat în perioada înaltei tehnologizări. Poezia va fi supusă atunci unei puternice tendințe către nou și adaptare la estetica mereu în mișcare, la diversitatea gândirii și a limbajului uneori pus la încercare de noii artiști ai diverselor spații culturale mai puțin privilegiate.
Poezia spoken word va apărea timid în anul 2014 prin grupul Poethree din Cluj-Napoca. Printre membrii fondatori ai acestuia se numără Tudor Ciubotari, Ionuț Călin și Paul Cristian Crăciun, însă pe parcurs apar și Tina Suciu, Iulia Dincă și Eva – Maria Luca. Scopul grupului Poethree a fost familiarizarea publicului clujean cu poezia directă și adesea brutală livrată pe scenă, care plasa poetul-performer în centrul textului său, atât într-un sens propriu, cât și într-un sens figurat. Ceea ce a început ca o inițiativă restrânsă ce țintea către un experiment s-a dezvoltat într-un spațiu artistic oferit drept moștenire mai multor generații de poeți dornici și ei să contribuie la spoken word-ul românesc aflat într-o dezvoltare continuă. Aici nu mai este vorba despre imitația mai sus menționată, ci despre a schimba fața poeziei românești contemporane într-o directă concordanță cu schimbările sociale și politice. Pentru că poezia „zisă” nu poate exista decât într-un context social menit să o explice.
Poezia spoken word este acea poezie scrisă cu scopul de a fi redată pe scenă. Aceasta ia naștere începând cu anii ’50 și se concretizează în timpul Black Arts Movement dintre anii ‘60 și ’70. Se dezvoltă după apariția conceptului de slam poetry în anii ‘80, ce-i aparține lui Mark Smith. Spoken word-ul a fost considerat încă de la începuturile sale o artă socială, pentru că implica prezența unui public pentru a funcționa. Joshua Bennett, autorul cărții Spoken Word: A Cultural History, afirmă că acest tip de poezie a apărut începând de la un grup restrâns de artiști marginali care își doreau să folosească poezia ca instrument al adevărului personal. Așadar, poezia spoken word, după cum sugerează și denumirea sa, nu mizează pe un produs cultural complex, ci mai degrabă pe unul de impact, accesibil maselor, . Din acest motiv, ea se bazează pe recitare, pe puterea cuvintelor în concordanță cu actul rostirii (similar proiectivismului lui Olson).
Poezia spoken word are un substrat activist puternic în spațiul american, aspect ce diferențiază fenomenul care se dezvoltă în spațiul românesc de cel american. În America, poezia spoken word este conturată în jurul unor probleme sociale și politice și de cele mai multe ori este întâlnită în comunitatea Afro-Americană, recunoscută pentru nedreptățile la care este supusă. În România, în schimb, poezia spoken word nu abordează cu ușurință probleme de natură socială și/sau politică, precum discriminare de gen, rasismul sau abuzul, ci mai degrabă explorează aceste teritorii ale inspirației, în timp ce rămâne ancorată în autobiografic și confesiune la nivel individual, evidențiind experiențele singulare ale artiștilor expuși ca agenți activi într-o societate din ce în ce mai afectată de dezvoltarea rapidă a tehnologiei, de nedreptăți și neajunsuri materiale sau morale. Comunitatea poeziei spoken word din România încă se mai străduiește să dezvolte dimensiunea activistă, acest aspect rămânând nunul controversat pentru public. Poeta româno-americană de spoken word și autoarea volumului Cai verzi pe pereți, apărut în traducere la Editura Tracus Arte în 2022, Cristina Bejan spune într-un interviu pe tema traumei, afectului și a memoriei că poezia spoken word are nevoie de un public care să suporte realitățile dure din universul poetic, de multe ori acestea fiind centrate pe diferite tipuri de abuzuri. De aceea, poezia spoken word nu poate avea o audiență standard și este încă respinsă din categoria poeziei. Această reticență în a numi poezia „zisă” poezie adevărată are legătură cu cele două „scene” pe care le îmbină. Julia Novak le definește drept scena „populară,” adică partea performativă a poeziei care este și cea care apelează la public (de aici elementul popular) și scena literară, adică elementul textual. Deși diferite, acestea se întrepătrund, ele contruibuie la liberalizarea artei în sine. Comunitatea din poezia „zisă” în spațiul românesc este foarte apropiată de conceptul liberalizării artei, mai ales într-o perioadă în care tehnologia facilitează accesul oamenilor la literatură, dar și popularizarea poeziei contemporane. Acum, poezia nu mai este nici un produs individual și nici un eveniment care presupune solitudine, iar acest aspect dovedește de ce sentimentul de comuniune oferă sens poeziei „zise.”
Întorcându-ne la grupul Poethree și la cum exemplifică el ideea lui Richard Geer cu privire la performance-ul de tip comunitar – poezia spoken word din România a început de la o „micro-comunitate,” și anume de la membrii fondatori menționați care, curioși de acest nou tip de poezie vie și democratică, s-au decis să experimenteze și să creeze ceea ce avea să intre în vizorul publicului drept un loc care te lasă să experimentezi prin scrisul poetic. Deși, după cum am menționat deja, poezia „zisă” din România nu prezintă un substrat activist deloc puternic, dă totuși semne că se îndreaptă în această direcție. Dintr-o serie de întrebări adresate unuia dintre membrii fondatori, anume Paul Cristian Crăciun, am aflat că Poethree a învățat și s-a inspirat în tehnica sa artistică, dar și în arta organizării evenimentelor de la Nest Slam, un grup de origine maghiară care activa în același timp cu ei tot în Cluj-Napoca. Ne putem gândi, deci, la ideea conform căreia poezia spoken word a aparținut întâi de toate unor artiști marginali (în cazul Nest, artiști de origine maghiară, deci o marginalitate bazată pe etnie). Exact ca în cazul Beatnicilor, poezia fusese mutată din spațiul academic, convențional, în spațiile neconvenționale – pentru Poethree și Nest vorbim de baruri, centre culturale, centrul orașului și nu numai – locuri în care colocvialul putea pătrunde în poezie. La mijloc era provocarea de a face oamenii să asculte activ – lucru pe care poezia „zisă” îl face prin dimensiunea sa teatrală, așa cum afirmă Mark Smith și Joe Kraynak în Take the Mic. The Art of Performance Poetry, Slam, and the Spoken Word. Mai mult, este interesant de observat faptul că atât publicul cât și artiștii puteau avea ocupații deloc poetice în afara momentului de poezie spoken word. Această solidarizare și participare la actul poetic are legătură cu tranzitivitatea acestui tip de poezie, o conștientizare a locului de unde începe și către ce se îndreaptă. Poezia se adresează cuiva, iar subiectul este centrul de interes al acesteia, fie că vorbim de colectivitate sau de artist în sensul singular al cuvântului. De cele mai multe ori, grupul Poethree pune în scenă poeme personale, având un grad de confesiune ridicată, însă bazat pe o experiență comună, trăită și în rândul publicului – dezamăgiri, despărțiri, trădări, confuzii, poate uneori chiar simple curiozități naive legate de evoluția lumii și a oamenilor. Firescul acestor trăiri redă felul în care atât artiștii, cât și publicul fac parte dintr-un schimb colectiv de experiență.
În ceea ce privește contribuția și modul în care poezia spoken word se dedică unei comunități, putem să ne orientăm întâi de toate către inteligibilitatea sa. Paul Cristian Crăciun menționează că poezia „zisă” trebuie să se folosească de cât mai multe cuvinte pe care le folosești zi de zi. Din postura de poet al grupului Poethree, Paul notează: „Ceea ce spun pe scenă vreau să pot spune și în alte contexte, fără să mă simt inadecvat.” Putem observa aici nevoia de autenticitate și sprijinul pe care poetul-performer îl cere chiar și figurativ de la public. Joshua Bennett descrie astfel poezia spoken word ca pe actul în care „te uiți într-o oglindă care te surprinde atât pe tine, cât și împrejurimile și îi inviți pe ceilalți să se transpună în lumea ta și să ia parte alături de tine la experiență.” Poezia „zisă” devine un spațiu sigur, mai ales în cazul comunităților marginale (persoanele din comunitatea LGBT, de diferite etnii, victime ale abuzului, etc.), pentru că vrea să sublinieze importanța artei ca mod de viață colectiv, centrat pe rezistență și acțiune.
Comunitatea iese cel mai mult în evidență în poezia spoken word marca Poethree pentru că are un rol activ în structura spectacolului de pe scenă. Spun spectacol pentru că Paul a explicat modul în care publicul completează actul poetic pus în scenă prin reacții directe, cum ar fi aplauzele sau aclamările. Ele asigură continuitatea în timp și chiar spațiu a fenomenului artistic, simulând catharsis-ul specific unei piese de teatru. O diferență între teatru și poezia spoken word este, însă, neconvenționalitatea și lipsa de bariere dintre poetul-performer și public. Nevoia de reprezentare dintre poet și public devine o datorie spre simțire și libertate de exprimare. Dacă în timpul cenzurii impuse de comunism, poezia care sugera libertate de exprimare era sancționată, iar poetul redus la tăcere, acum poezia vorbește pentru artist, însă trebuie să fie suficient de convingătoare încât să atragă atenția. Nevoia unei exprimări cât mai puțin controlate, crude, ne-formalizate conturează colaborarea dintre artist și comunitate, facilitând și tranziția care poate avea loc între artist și audiență, dar și invers. Cu alte cuvinte, poezia spoken word încurajează publicul (scopul, comunitatea) să ia parte la inițiativă. În Poethree, Tina Suciu este reprezentanta unui astfel de caz – începând ca participant la evenimentele grupului, ea este acum poetă și organizatoare de evenimente sub semnătura grupului. Poeții care participă acum activ la înaintarea scopului Poethree, atât prin arta lor, cât și prin contribuția la evenimentele lor scot în evidență schimbul despre care vorbeam mai devreme, dar și accesibilitatea pe care Poethree își dorește să o ofere poeziei contemporane în raport cu cei care o consumă.
Nu în ultimul rând, grupul Poethree a creat și un prim festival național de poezie spoken word în anul 2018, intitulat Poethree Connexions. La baza lui a stat nevoia de a face poezia „zisă” cât mai cunoscută într-o perioadă în care, deși internetul deschidea orizonturile oamenilor cu privire la multiplele surse de inspirație și medii în care se putea manifesta arta, lumea era încă blocată de normele poeziei clasice. Pe atunci, festivalul se baza pe comunitatea construită în jurul grupului Poethree, deci membrii fondatori aveau mai multă vizibilitate și intenționau să ofere mai mult spațiu de explorare a poeziei „zise” celor care nu reușiseră până atunci. Mai târziu, în anul 2023, ia naștere Transylvania International Spoken Word Festival, eveniment cu recurență acum anuală în capitala poeziei spoken word. Nevoia de a deschide porțile poetice lumii nu s-a încheiat în 2014; Paul menționează deschiderea pe care Poethree o manifestă în cadrul noului festival cu privire la dimensiunea performativă din actul spoken word. Aflat în prezent la a doua ediție și în pregătirea celei de-a treia, Transylvanina International Spoken Word Festival aduce în România artiști de poezie spoken word din Statele Unite, Franța, Ungaria și Marea Britanie, Moldova și România (nume precum Anna Sinski, Sophia Lucia, Arkadia, Tyron Lewis, Lena Chilari, Răzvan Omotă), combinând poezia cu muzica, efectele vizuale, teatrul, dansul. Poezia spoken word a devenit un fenomen multimodal, interdisciplinar pe care oamenii sunt curioși să îl exploreze, iar totula început de la un grup de trei persoane care, deși nu cunoșteau neapărat bazele teoretice ale poeziei „zise” și ce limite au acestea, au reușit să îi contureze una dintre caracteristicile sale de bază, și anume dimensiunea colectivă, extazul creării unui produs artistic ce promovează comuniunea dintre oameni și arta ca spațiu unde poți opune rezistență, unde te poți dezvolta.
Elementul comunitar în poezia spoken word din România reușește să ofere specificitate actului din spațiul cultural și artistic românesc, motiv pentru care acesta merită mai multă atenție. Există dovezi vizibile ale acestei direcții mai ales pentru că evenimentele de poezie spoken word încep să fie din ce în ce mai numeroase peste tot în țară – ele au loc în București, Timișoara, Sibiu, Clujîn contextul în care comunitățile de poezie spoken word se înmulțesc. Poethree a dat startul acestei mișcări culturale pornind de la ideea că arta trebuie să fie accesibilă cât mai multor persoane, iar poezia, mai ales în aceste vremuri în care nu ni se mai promite un impact concret al acțiunilor, reușește să ne arate cât din sinele nostru poate fi vizibil de celălalt și în celălalt într-o formă dinamică.
