Suntem în anul 2174, pe Marte. Un android se autodebranșează, cauzând interogații cu privire atât la funcționarea umană, cât și cea a inteligenței artificiale, coroborând raportul dintre cele două. Coborâm treptat în istoricul personal al ființei Alessia Mara Velș, localizată în anul 2025 pe Pământ. Din arhiva Famen descoperim propriile sale interogații cu privire la modul în care funcționează emoțiile umane în relația cu sinele și cu ceilalți; interogația se adâncește atunci când se pune problema existenței în sine. 

Debutul Alessiei cu Famen (Editura Fantomas, 2025) putea câștiga cel puțin simpatia publicului, dacă nu premii literare de anvergură, chiar dacă era vorba despre un volum de poezie autocomentat în termeni de operatori umanoizi; conceptul în sine este ceva insuficient explorat în poezia românească. Am putea crede că a realizat un mix inteligent din versuri autobiografice, conceptualizare la scară mai largă și acest înveliș al AI-ului care ne obsedează din ce în ce mai tare. În schimb, după cum au concluzionat și operatorii, ea este textul pe care l-a scris. Tânăra autoare (n. 2004) s-a lăsat însă traversată de zeitgeist, procesând entropia, creând astfel una dintre cele mai limpezi (din punct de vedere cognitiv) lucrări ale lumii noastre în continuă schimbare. Poezia nu se oprește între secvențele de analiză; poezia este întreg proiectul Famen.     

Sindromul Maravelș este caracterizat de diverse glitch-uri, cele mai predominante fiind fragmentarismul și recursivitatea nelimitată. Se încearcă, în backend, o recalibrare ce elimină crizele existențiale, de neînțeles în cazul unui android – al cărui singur rol este acela de a reda poveștile oamenilor din trecut în cadrul Muzeului Istoriilor Personale. Scopul mai larg al proiectului este „recalibrarea sensibilității umane” în urma hibridizărilor petrecute. Cu toate acestea, senzația constantă este că planurile temporale se intercalează constant, în stilul lui Kurt Vonnegut. Pare că operatorii se adresează, într-un mod la fel de glitch-uit, celor care abia încep să descopere relaționarea cu inteligența artificială – adică nouă.  

Prin intermediul arhivei, se chestionează raportul dintre limbaj și abuz („abuzul precedă limbajul sau se naște odată cu el?”), impactul rețelelor de socializare („…rețelele sociale încurajează prietenia / efectiv îi aruncă pe oameni unii în brațele celorlalți / era să zic fălcile”), perspectiva patriarhală asupra corpului feminin („nu vreau să fiu un obiect sexual / al reproducerii (…) vreau să fiu o structură metalică / rezistentă la coroziune”), binarismul tradițional de gen („vreau să fiu femeia infertilă cu pielea neon / întinsă lângă bărbatul castrat cu pielea neon”) și, printre altele, modul în care memoria este afectată de traumă, intercalându-se cu imaginația, creând astfel un sine fragmentat („o fetiță devine femeie și învață să-și folosească puterile / și imaginația, să conteste orice semnal care vine / din realitate”). În linii mari, Famen poate primi cu ușurință etichete precum „feminist” sau „queer”, însă face mai mult decât să reitereze eliminarea normelor sociale care contribuie constant la anxietatea generalizată. Deși prezintă episoade traumatice personale, specifice ființei Alessia Mara Velș („eram îl clasa întâi și desenam în afara conturului / tatăl meu avea relații în afara căsătoriei”), uneori într-un mod declamativ („nu sunt aici să creez, ci să lezez”), miza depășește granițele simplului contrast dintre căldura umană și răceala AI-ului, care deseori se intercalează. 

Când vorbește despre frică („cine a cunoscut frica nu mai poate avea certitudini”), se încearcă o adaptare a mecanismului („incertitudinea trebuie să rămână mecanism central”); operatorii încearcă să repare „mașini(le) adormite care visează sintaxă”, programate în cu totul alte scopuri. Acest android, în mod specific, își susține consecvent inexistența („nu cred că exist în afara creierului meu”), ducând discuția la nivel filosofic, existențial, biologic – sau organic, industrial, cibernetic, cum apare într-o secvență, de parcă acestea ar constitui etapele dezvoltării lumii în sine. Nu lipsesc nici ancorele științifice pentru fiecare log înregistrat în această încercare de a înțelege și a corecta codul; Alessia (autoarea, nu analizanda) a apelat la surse din domenii precum psihologie, fizică sau teorie literară pentru a susține concluziile, analizele menite nu atât să explice construcția poetică („operatorii trebuie să acorde prioritate preciziei în detrimentul poeziei pentru a evita prejudiciile”), cât mai degrabă perspectiva asupra nucleului uman propriu-zis, din interiorul ființei nehibridizate. Această ființă visează, literalmente, la integrare până la – sau cu prețul – dispariție(i).

  „Misiunea mea este să pun la îndoială realitatea (…) cu prețul inconsistenței fondului emoțional” declară la un moment dat, printre alte misiuni, funcții și aspirații; în plan oniric, se vede conducând pe „asfalt(ul) lichid și rozaliu alunecând sub mine / shake proteic pentru inimă slabă”; pe plan sentimental, condamnă abuzurile la care a fost supusă, evenimentele care au făcut-o să deseneze mereu în afara conturului, creând un „<<sine contrafactual>> care reprezintă căile șterse de abuzul sistemic”; poststructuralismul („prăbușirea binară realitate/ficțiune” via Derrida/Foucault) devine o parte fundamentală a acestui demers. De la un punct, când poveștile reale se termină, rămâne acest act infinit de a conduce mașina („îți place să conduci pentru că vrei să fugi de oameni? (…) nu, vreau doar să-mi văd această putere mai de aproape”), marcând ruptura, autodebranșarea anunțată în introul volumului. Ni se sugerează, pe de-o parte, că overflow-ul este cauzat de abuzul sistemic („cele mai clare imagini declanșează / cele mai răsunătoare rupturi”), de absența unei căi de ieșire ce nu a fost programată în cod, însă, pe de altă parte, rezistența la entropie și, implicit, la realitate, pare conectată la mai mult decât istoricul personal sau transgenerațional. 

De aici susținerea ideii că poeta a devenit un medium pentru ea însăși, pentru noi, pentru spiritul vremii. Ne aflăm pe un drum care, pe lângă faptul că nu știm încotro ne duce, nu are o ieșire din buclă clar semnalizată; nu am fost programați să răspundem în vreun fel. Rostirea poveștii nu mai este suficientă. Chiar dacă luăm în calcul „contradicția afectivă ca intrare validă”, concluzia este că „atunci am construit un prizonier”. Patologizarea s-ar extinde în acest caz asupra unei întregi epoci, însă tocmai acest lucru este demascat în Famen. Care sunt erorile funcționării noastre la nivel uman, ce trebuie modificat în cod (structural, în ADN) astfel încât performativitatea să devină cel mult o alegere, nu o cale de conservare a fragilității intrinseci?     

Multe alte întrebări se pot desprinde din acest debut strălucit ce trebuie tratat, de asemenea, drept un semnal de trezire. Identitatea se (re)construiește prin intermediul limbajului. Imaginația poate susține sau întretăia lucrurile care ne hrănesc sau ne dizolvă. Este momentul perfect să ne uităm în propria arhivă, să eliminăm reziduurile, să interogăm în mod consecvent bazele de date de validare.