Se spune despre scriitorii care aleg să se exprime într-o altă limbă decât cea nativă că dobândesc un fel de mecanism de apărare împotriva balastului lingvistic, iar textele lor capătă mai multă greutate semantică. Un poet care a ales să scrie nu doar în engleză, ci și în română este Andrew Davidson-Novosivschei, profesor și traducător, venit din Arizona în București din 2015. Publică poezie în Poesis International, Tribuna, Apricity Press, Poetic Stand și altele. În 2024, Andrew Davidson-Novosivschei a debutat editorial cu un volum de poeme în limba română, intitulat Inimă leneșă și publicat la Dezarticulat Books, restituind un imaginar poetic jucăuș, ritmat de inteligență artistică și de poeme scurte și simple doar în aparență.

Alexandra Mitrache: Ți s-a întâmplat să comunici, în anumite circumstanțe, mai bine în română? Dar când este vorba de poezie, te poți exprima mai bine în română sau în engleză?

Andrew Davidson-Novosivschei: Bună, Alexandra. Mulțumesc mult pentru cuvintele tale de introducere atât de precise, deși prea generoase pe alocuri. Pe scurt, cred că da, mi s-a întâmplat să comunic, sau să mă simt precum comunic mai bine în limba română decât în limba engleză. Dar dacă mă gândesc bine-foarte-bine, cred că ne exprimăm cu toții foarte greu, chiar și în limbile noastre materne. În limba română, cuvintele îmi vin mai încet și sunt mai puține de ales, și uneori mi se pare că mă ajută să comunic mai clar, de exemplu. E mai puțină îngrămădeală lexicală, gramaticală, socială chiar. Și alegerile gramaticale sau lexicale se fac încet, cu atenție, dar am spațiul amplu în care să mă desfășor. Am introdus mai multă comunicare nonverbală de când încerc să trăiesc, măcar parțial, într-o altă limbă. Și cu asta cred că mă exprim mai bine și în engleză. Dar asta nu înseamnă că ce vorbesc e mereu inteligibil, dimpotrivă, pot să mă fac perfect incoerent în limba română, dar pot și în engleză. Un alt element important, cred, e că interlocutorii devin mai activi când vorbești mai rar, când folosești mai multe gesturi și expresii, și într-o astfel de interacțiune comunicarea poate deveni mai bogată sau mai clară. 

Cu poezia cred că mă exprim mai bine în limba engleză. Dar asta nu înseamnă că scriu mai bine în engleză. Ca și în comunicare, unde interlocutorul devine mai activ, cred că subiectul unei poezii pe care o scriu în română devine mai activ în direcționarea unui discurs, în formarea estetică a poeziei și în altele. Când scriu în engleză, am senzația că animalul (care sunt eu) face o parte mai mare în prezența sau prezentarea unui subiect dintr-o poezie. În grămădeala lexicală a limbii materne e o presiune să-mi plasez subiectele „la perfecție”, și urmele mele se simt peste tot. În felul ăsta cred că discursul sau estetica unei poezii mă exprimă mai bine pe mine când o scriu în engleză. În română simt că mi se expune la un moment dat, sau că se poate întrezări animalul care sunt eu undeva pe un geam, în banca din spate a unei mașini, într-o trecere pietonală sau cameră de lângă. Și să te exprimi și să te expui sunt două lucruri diferite. 

A.M.: Crezi că a fi profesor influențează felul în care te raportezi la ceilalți, dar și modul în care scrii?

A.D.N.: E o întrebare foarte bună. A fi profesor este un hazard social destul de grav. Pun multă energie în interacțiuni cu clase, grupe, cluburi, și cu mulți elevi în parte, după care nu prea îmi vine să mă văd sau să vorbesc cu prieteni, familie, sau cunoștințe. Și trebuie să caut resurse de energie pentru a socializa cu adevărat pentru că am nevoie la căpșor! Felul în care mă raportez la elevi rămâne fundamental diferit față de felul în care mă raportez la ceilalți, dar influența se simte în cât de puțin mă văd sau vorbesc cu ceilalți, din păcate. Și cu siguranță îmi influențează raportul cu mine și modul în care scriu.

E mult de spus aici despre tineret, despre cât de profunzi, dar puțini sunt anii aceia, și cum un profesor de gimnaziu și liceu devine martor, uneori pentru decenii, la energia și misterul și nebunia care este acest fulgerat identitar și social. Dar nu cred că sunt în stare s-o iau așa. N-am nici pregătire, nici chef de așa ceva, Alexandra! Dar stilul și limbajul și atitudinea elevilor răsună undeva în felul în care pun anumite probleme în poezie, în dezlănțuirea unei tensiuni, în stabilirea unei etici. Tot încerc să am mai multă blândețe pentru animalul care am fost și sunt, și am învățat asta de la tineri, atât de la elevii, cât și de la nepoții mei.

A.M.: Au existat momente în care ai avut dificultăți în a te exprima în limba română?

A.D.N.: Da, cred că în fiecare zi. Dacă nu în limba română, atunci în engleză.

A.M.: Se spune că traducătorul trădează, într-o anumită măsură, intenția autorului. Cum te simți în postura de traducător? Dar în cea de autor?

A.D.N.: Cred că în pregătirea mea la universitate cel mai tare m-am dat în traduceri de poezie. La nivel de gest de muncă, cum se face, cum citești, scrii, cauți, recitești, rescrii, îmi place. Și în sensul ăsta mă simt pregătit pentru această postură. Și, pe de o parte, e terapeutic să tot dau și să redau un text, sau o parte din el, să trec în mod repetat peste o idee care deja s-a desfășurat în imagini și emoții întregi, într-un ritm anumit, cu o muzică a ei, și să-mi agăț traducerea undeva lângă, să văd ce spune, cum spune, cum sună ș.a.m.d., până când traducerea se așază în spațiul imaginar, afectiv și fonic tot așa cum autorul originalului a lăsat-o acolo, tot așa cum atunci când a scris originalul, exista și traducerea, și eu, autorul traducerii, doar am descoperit-o. Pentru că, e adevărat, traducătorul trădează pe alocuri intenția autorului, dar și cartea are intențiile ei. Responsabilitatea cea mai mare pe care o am ca traducător constă în intenția cărții, nu a autorului. Îmi place postura aceasta, cu toate că reprezintă, poate, cea mai mare provocare intelectuală dintre toate posturile mele. 

Și ca autor mă simt destul de provocat, dar nu în sensul rău. Pur și simplu am chef să mă joc. Și vreau ca jocul să capete magie și mize importante, precum Jumanji, de pildă. 

A.M.: Consideri scrisul un exercițiu continuu al imaginației sau un moment spontan, un joc al contextelor?

A.D.N.: Consider că da, scrisul poate fi și astea și altele. Dar, în primul rând, pentru mine, scrisul e scris și împărtășit cu alții. Majoritatea din ce scriu eu, de pildă, sunt notițe organizaționale pentru clase de-a opta, de-a noua, de-a zecea și de-a unșpea. Dacă le-aș publica la o revistă, dacă le-aș reciti cu prietenii, dacă le-aș pune în scenă cu actori, atunci ar fi altceva. Deși probabil titlul „notițe organizaționale pentru clase de-a opta, de-a noua, de-a zecea și de-a unșpea” l-aș păstra, pentru că e blană. Dar împărtășitul, cititul reprezintă o parte aproape constituțională a scrisului. 

O altă parte din ce e scrisul e logistică, e proces, nu? Unde găsești voci, personaje, cu ce le hrănești ș.a.m.d. Pentru mine, cred că procesul ar fi un exercițiu continuu al momentelor spontane. Deschiderea, sensibilitatea și claritatea au roluri importante în proces, în identificarea unei anumite implicări în momente spontane. Învăț în momente spontane și recapitulez.

A.M.: Ce faci când nu reușești să scrii o perioadă? Ți-ai dezvoltat mecanisme de deblocare?

A.D.N.: Nu, n-am mecanisme de deblocare. Eu nici nu m-am panicat vreodată că nu scriu o perioadă. Și asta poate fi din cauză că n-am început să scriu până târziu. O zi în care scriu o poezie are șanse mai mari să fie o zi bună, statistic vorbind. Dar cred că procesul e o soluție. Pe măsură ce învăț și recapitulez la momente spontane, le identific mai bine și mă deschid mai ușor sau mai larg. Cred că procesul, organizarea, familiaritatea, lucrurile astea sunt semnificative în fluxul susținut al ideilor în texte sau lucrări. Cred că cel mai bine ar fi să dezvoltăm un proces în care ne putem regăsi creând mai ușor și mai bine. Dar dacă nu, ne interesăm de un guru în deblocare creativă pe rețele sociale sau în munți.

A.M.: Care sunt ritualurile tale de scriere?

A.D.N.: Merg pe jos mult. Dar trebuie să mă opresc din mers când scriu. Stau în picioare și scriu în telefon, ascult după un final de vers, apăs return, încerc să mă surprind, respir atent, aștept dacă e cazul, dar nu mult, poate mai merg un pic, ascult o piesă. Uneori, las o idee nescrisă o perioadă, s-o păstrez în condiții de laborator, de compunere liberă, secretă, de rumegare, dar și de onoare, îngrijire. Am o idee la care mă gândesc aproape un an, cu un cățel care umblă precum crede că e din sticlă, și stăpânul care îl umblă pe cățel ca și cum cățelul ar fi din sticlă. După cum se vede, încă nu e timpul. Mai stă în laborator. Idei stau foarte bine în capul meu. Și astea fac parte din ritual, în care intră răbdare, încredere și grija pentru intimitatea proprie.