În timpul vechiului regim, lăutarii au trăit o dublă existență. Pe de o parte, erau un element important în vitrina culturală a statului prin meșteșugul cu care interpretau muzica. Pe de altă parte, regimul comunist îi marginaliza pe criterii etnice, fiind atenți la felul în care își trăiau viețile. Cu toate acestea, lucrurile au stat diferit la începutul și la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul următorului. Lăutarii reprezentau o categorie importantă între muzicienii care cântau folclor românesc, fiind în dese ocazii unul dintre vârfurile de lance în promovarea virtuozității muzicale românești. Între meseriile practicate de comunitatea romă, cea de lăutar era printre cele mai apreciate, în timp ce marea majoritate a romilor trăiau în sărăcie profundă și simțindu-se inferiori, după secole întregi de sclavie. În pragul secolului al XX-lea lăutarii absolvenți de Conservator erau veritabili ambasadori ai culturii peste hotare.

În continuare vom vorbi despre unul dintre principalii exponenți ai acestei perioade, Sava Pădureanu. A fost un violonist și compozitor de etnie romă. S-a născut în București în 1848 în mahalaua Scaunelor. În acest loc, cunoscut drept cartierul lăutarilor, se adunau toți lăutarii care știau să cânte la un instrument și care veneau la cafenele să își caute angajamente. Potrivit lui Gheorghe Sarău, în acest loc și-au făurit stilul lăutari precum Sava Pădureanu, Angheluș Dinicu (bunicul lui Grigoraș Dinicu) și care acționau ca lideri ai breslei, adunând colegii din cartier. Pădureanu a început să cânte în copilărie la cobză, făcându-și ucenicia într-un local alături de un taraf lăutăresc. Această etapă i-a fost de mare folos, reușind să înțeleagă structura muzicii, cobza fiind în muzica folclorică un instrument ritmic acompaniator. Mai târziu a cântat în diferite restaurante și la felurite evenimente, acumulând experiență și sfaturi prețioase de la lăutari precum George Năstase Ochialbi sau Angheluș Dinicu. Câțiva ani mai târziu, a devenit atât de apreciat în viața Bucureștiului, încât, după ce și-a fondat propriul taraf, a fost invitat să reprezinte România, alături de Ion Dinicu și taraful său, la Expoziția Universală de la Paris din 1889. 

Ca o paranteză, pentru a înțelege amploarea, trebuie să menționăm că acest eveniment găzduit de Orașul Luminilor a reprezentat celebrarea a o sută de ani de la Revoluția Franceză. A atras treizeci și două de milioane de oameni care au vizitat aproximativ șaizeci și una de mii de expoziții din treizeci și două de țări. Turnul Eiffel a fost construit special ca arc de intrare în această expoziție. De asemenea, istoria muzicii clasice reține faptul că acest eveniment a reprezentat un moment de cotitură în creația marelui compozitor francez Claude Debussy, care a luat contact cu muzica non europeană și cu instrumentul gamelan, care i-au schimbat profund abordarea creației muzicale.

Așadar, simpla prezență la mai sus-menționatul eveniment îl punea pe Sava Pădureanu în față cu istoria. Dar acesta nu a făcut doar un simplu act de prezență. Naiștii celor două tarafuri au câștigat medalia de argint într-un concurs iar taraful lui Sava Pădureanu a fost recompensat cu medalia de aur și diploma de onoare. Ca un recul al uriașului eveniment, cele două ansambluri au fost invitate să cânte sărbătoarea cotidianului Le Figaro în același an. În cadrul acestui eveniment violonistul alături de naistul Angheluș Dinicu au interpretat piesa pe care astăzi o cunoaștem sub numele de „Ciocârlia” și care, cel mai probabil, este prelucrare a naistului după alte teme muzicale. În același concert au mai fost cântate și piesele „Am un leu și vreau să-l beu” (pe care marele compozitor român George Enescu o va include mai târziu în prima sa rapsodie, alături de „Ciocârlia”) sau „Deșteaptă-te, române!”. Prin urmare, nu exagerăm când spunem că anul 1889 a fost important pentru muzica românească. În anul următor Sava Pădureanu a fost invitat să cânte la Piccadilly Circus și la Palatul Princepelui de Wales. Mai târziu avea să concerteze la Odesa și Sankt Petersburg. Muzicologul Viorel Cosma afirmă că în urma turneului de patru luni susținut de Sava Pădureanu și taraful său în Sankt Petersburg, compozitorul rus Nikolai Rimski-Kosakov a introdus naiul în opera sa „Mlada”. Veniturile obținute de aceștia ajungeau în jurul echivalentului de cinci sute de mii de dolari în zilele noastre. Succesul dobândit în special în Sankt Petersburg a fost menționat și în publicațiile vremii din ambele țări. Gheorghe Sarău, în cartea sa dedicată personalităților marcante din comunitatea romă, afirmă că în Rusia țaristă au fost produse țigări și vinuri spumante cu numele lui Sava Pădureanu. 

În anul 1900 avea să reprezinte România la o nouă ediție a Expoziției Mondiale de la Paris. A fost, de asemenea, fanion cultural și la Expoziția regală internațională găzduită de Atena în 1903. În perioada 1907-1908 la Monte Carlo familia Pădureanu (tatăl și fiul) contribuiau la viața muzicală a orașului. Tatăl, Sava Pădureanu, cânta la Palais des Beaux-Arts alături de cunoscutul violonist belgian Eugène Ysaye iar fiul cânta la opera Monte Carlo. Fiul său, George Pădureanu, a fost solist de operă și a realizat demersuri ca Opera Română din București să devină instituție de sine stătătoare. 

Sava Pădureanu a înregistrat discuri de gramofon pentru casa de discuri berlineză Zonophon Record în anii 1915-1916. Ca o coincidență interesantă, s-a stins din viață în anul Marii Unirii, fiind înhumat în cimitirul care astăzi se numește „Reînvierea” din Colentina. Despre Sava Pădureanu și colegii săi de generație, Simion Bogdan Mihai afirmă că reprezintă pentru cultura muzicală românească, din punctul de vedere al profunzimii și amplorii, ceea ce Duke Ellington, Count Basie și King Oliver au fost pentru muzica Statelor Unite ale Americii.