Când ne gândim la Afganistan avem în minte o țară izolată, măcinată de conflicte armate, cu o istorie tumultoasă, cu regimuri totalitare, cu un relief preponderent muntos, locul de origine al unor fructe precum rodia sau kaki sau marginalizarea femeilor în societate. În istoria relativ recentă, mai exact perioada de dinaintea islamizării, s-a afirmat cel care este considerat și astăzi superstarul absolut al muzicii afgane.
Ahmad Zahir s-a născut în 1946. Tatăl său a fost un diplomat care a călătorit în lume și a fost prim-ministru pentru o scurtă perioadă în timpul regelui Zahir. Prin viziunea sa progresistă, tatăl său a contribuit la reformele ce au dus la o deschidere culturală. În acea perioadă s-a urmărit promovarea educației, a drepturilor femeilor, apariția unei noi constituții, libertatea de exprimare, drepturi egale, dreptul la vot, libertatea presei și educație seculară. Perioada aceasta de deschidere culturală de la sfârșitul monarhiei din Afganistan a reprezentat trambulina care l-a propulsat mai târziu pe Ahmad Zahir în simbolul generației sale.
Ahmad Zahir și-a început drumul muzical în perioada liceului, alături de colegii de clasă ceea ce i-a adus o nesperată popularitate. Formațiile de amatori din Afganistanul acelor timpuri nu erau foarte apreciate, dar faptul că fiul prim-ministrului era parte a acestei mișcări și odată cu dezvoltarea radioului public se transmite un mesaj al schimbării. Muzica putea fi ascultată de oricine și oricine putea deveni un bun muzician. Deschiderea sa spre muzică a ajutat la înființarea unei instituții de profil în Kabul.
După ce și-a terminat studiile a plecat în India unde a studiat engleza și a fost expus unei vaste culturi muzicale care-i va influența în cariera sa. La revenirea în țara sa și-a înființat o trupă alături de care a înregistrat cântece influențate de muzica indiană și de cea din cultura occidentală. La scurt timp după aceea a fost declarat regele muzicii afgane. El devenise vocea libertății, tinerii se puteau întâlni la concerte și să schimbe priviri cu persoanele de sex opus (comunicarea verbală fiind interzisă). Prezența sa pe scenă era o schimbare de paradigmă în peisajul muzical din Kabul, cântând la tamburină și mișcându-se, acoperind întreaga suprafață a scenei. Multe dintre versurile pieselor erau luate din poeziile clasice persane cum ar fi Rumi, Saadi sau Hafez. Datorită faptului că poeziile erau cunoscute în societatea afgană, Zahir le dădea o notă de farmec, de magie care transforma cuvintele în ceva aproape palpabil, având în vedere că mulți dintre afgani trăiau într-un concept de iubire ideatică. Așadar, Ahmad Zahir era vocea adolescenților afgani. Vorbind de magie putem afirma că a transformat folclorul și muzica clasică în muzici pop.
Mai târziu, acesta a beneficiat și de apariția casetei ca mediu de stocare a muzicii în Afganistan. Astfel că oriunde exista un casetofon, erau aproape sigur prezente și piesele celui supranumit Elvis al afganilor. Una dintre principalele sale calități a fost deschiderea. În muzica sa există misticism, folclor, ritmuri indiene, occidentale sau influențe flamenco. A cântat piese în dari (afgana farsi), paștună, rusă, hindi și engleză. Devenise un artist cunoscut nu doar în țara sa, ci și în Iran sau Asia Centrală, lucru nemaiîntâlnit în Afganistan. Iar asta a dus și la probleme de ordin personal. Prima sa soție a divorțat și a emigrat în Statele Unite ale Americii. Perioada următoare, una plină de provocări într-o societate foarte conservatoare, l-a adus pe Zahir în contact cu mișcarea feministă din Iran și cu versurile manifest ale acesteia, pe care le va pune pe muzica sa. Această schimbare de estetică era o provocare pentru fanii săi, mai ales că el era un bărbat care cânta pe versurile feministelor iraniene. Să spunem că unele versuri erau îndrăznețe într-o lume preponderent islamică, ar însemna să minimizăm rolul său. Prin curajul său a spart tiparele unei societăți închistate ceea ce ne amintește de alte revoluții sociale care s-au petrecut în alte părți ale globului.
Viața s-a schimbat însă odată cu instalarea comunismului în țara sa. Ca orice regim totalitar care se respectă, frica a devenit literă de lege pentru majoritatea covârșitoare a oamenilor. Ahmad Zahir nu simțea frica, însă constata faptul că nu mai era la fel de liber ca înainte. Bunăoară, partidul îl obliga să înregistreze piese patriotice. Cu toate acestea, asemeni oricărui artist care a atins statutul de superstar, simțea că este intangibil, că a depășit statutul conaționalilor săi, care erau executați sau dați dispăruți de familiile lor. Ahmad Zahir nu a luat în calcul nici un moment posibilitatea ca regimul comunist să-i facă vreun rău. Încrederea pe care o manifesta îl făcea să provoace sau să sfideze autoritățile cu orice ocazie. Ultima sa piesă înregistrată pentru radioul public se numește Cerul este gol și vorbește despre schimbarea profundă petrecută în societatea afgană. În ciuda repetatelor avertismente din partea prietenilor, dar și din partea unor oficiali, acesta nu a cedat. Cum era de așteptat, din păcate, în ziua în care celebra treizeci și trei de ani de viață, a avut un accident mortal cu mașina. Aceasta a fost varianta oficială, dar majoritatea apropiaților și admiratorilor sunt convinși că a fost asasinat.
Într-o carieră relativ scurtă, de numai zece ani, a lăsat în urmă o discografie extrem de consistentă, totalizând treizeci de albume. Moștenirea sa dănuie și în zilele noastre. Pentru imigranții afgani, dar și pentru copiii lor, muzica lui Ahmad Zahir se confundă cu ideea de acasă, de familie. Muzica lui este cântată la toate evenimentele la care comunitățile se reunesc, în orice magazin sau taxi în care lucrează aceștia.
