Azi i-a venit rândul volumului de proză scurtă Efectul Jumanca, de Radu Găvan (Ed. Hyperliteratura, 2025), despre care pot scrie și eu pe scurt, să-i plac Alinei. Nu este o carte de neratat. N-o citești? Nu pierzi nimic. O citești? Te râzi de te spargi. O mai citești o dată, cum am făcut eu? Te întristezi oleacă. Voi desluși de ce, dar înainte trebuie să precizez că sunt gata să fac un pariu: pun la bătaie o masă de beri că autorul, Radu Găvan, este un om foarte trist care face pe voiosul!

Sunt 14 proze scurte în volum, dintre care una (a 12-a) dă titlul cărții, chiar dacă eu personal n-am înțeles de ce. Am o vagă bănuială, dar e la nivel de instinct, la nivel de hara, așa că n-o pot da decât ca ipoteză. Mie mi se pare că Găvan se consideră descoperitorul sau cel puțin diseminatorul unui mare pitic din creierul oricărui scriitor care a publicat mai mult de trei cărți. Piticul ăsta – problema, stresul, nefericirea, durerea, necazul, rana supurândă – ar suna așa, dacă ar putea fi pus în cuvinte: „Bun, și-acum?”. Sper ca ipoteza mea să fie utilă. Citez: „Nu trecuse nici măcar o lună de la apariția ultimului roman al lui Casian, când temutul critic Jumanca îi și făcuse o cronică devastatoare, publicată în cea mai importantă revistă culturală din țară. Binențeles, Casian a cumpărat revista dimineața și a citit-o pe o bancă. De la primele rânduri a simțit o fierbințeală teribilă între tâmple. La final spumega de-a dreptul. Când mama dracului a avut timp să citească un cărțoi de opt sute de pagini și să mai și scrie ditamai recenzia? Nenorocitul ăsta mă urăște!”. 

Nu. Am greșit. Vai de hara mea… nu ăsta este Efectul Jumanca, ci altul, mai simplu și mai tâmpit: un autor este extrem de sensibil la o recenzie negativă. Chiar dacă nu-i de acord cu ea, recenzia devine un vierme care îi sapă lent, dar sigur și neîncetat, încrederea în sine, cel mai de preț lucru al unui scriitor. Acesta este Efectul Jumanca, în percepția lui Radu Găvan. Devastatorul impact al unei raderi. 

La ce mă refeream eu era altceva, și pentru că de acest altceva este plină cartea, îl voi numi cu obrăznicie Efectul Găvan. Care efect constă în tristețea zincată a scriitorului publicat. El știe că e bun, dar îl disperă gândul că e doar bun, că nu-i mai bun ca alții – concret, că n-are succes. Da, dar ce înseamnă „succes”? Păi, pentru un wannabe, succesul este publicarea primei cărți. Pentru un publicat, succesul înseamnă prima recenzie pozitivă. Pentru un debutant bine primit de critică, succesul înseamnă un premiu. Sau măcar o nominalizare – bună și-aia, dacă premiile se iau numai pe pile („E mafie mare, trebuie să rezist, o să le-arăt eu lor”). Pentru un scriitor cu roman premiat, succesul înseamnă epuizarea primului tiraj. Și cam aici se rupe filmul… și intevine Efectul Găvan: scriitorul ar vrea să fie tradus, să lanseze și el, ca omul, la Paris sau măcar la Bruxelles, nu tot la Muzeul Național al Literaturii Române de pe fundătura Sibioara, colț cu Crețulescu… traducere și lansare, să crape fierea-n dușmani, în prieteni și mai ales în criticul Jumanca!

Dar asta nu se întâmplă niciodată. Scriitorul publică roman după roman, alții mai tineri vin din urmă, iar el așteaptă, și așteaptă, și așteaptă, până se-năcrește, îmbătrânește și moare. Poate că, înainte de moarte, devine Jumanca. Sau Buzea. 

Dar Găvan alege altă strategie narativă ca să-și facă cititorii (pe voi) să râdă… și ca să-și facă recenzorul (pe mine) să plângă. Personajul lui – variațiuni ale scriitorului otrăvit de Efectul Găvan – refuză să aștepte, așa că-ncepe să taie curbele spre consacrare, adică să ucidă. Sau să fie ucis și apoi mâncat de ucigașul său („O ființă superioară”). Sau să despice cu briceagul limba unui confrate rival („Justițiarii”). Sau să-i taie penisul cu sabia („Un pitic”). Sau să-i sugă sângele, pentru a-i oferi viața veșnică de vampir – mai exact, de scriitor-vampir („Tu, eu și Rocco”). Sau să-l exorcizeze și să-i fure demonul, de fapt daimon-ul, pe Ionică („Exorcistul”). 

Am o nacafa: vreau, acolo-n carte, să-l văd pe autor. Vreau să văd c-a pus o bucată din sufletul lui în paginile pe care le-a scris. Vreau să simt omul, nu AI-ul. Aparent, în „Efectul Jumanca” nu-i nici urmă din Găvan omul, este doar Găvan maestrul, combinatorul, imaginativul, meșterul de cuvinte. Dar eu l-am găsit pe vulnerabilul și nevindecatul Găvan („Inimă de tată”). Sper să-mi devină prieten.