„Se pare că niciunul dintre noi nu este complet netulburat… viața se întâmplă”, spune autoarea volumului Mitul terapeutului netulburat, Marie Adams, publicat de editura Trei, în 2024, și, nu-i așa, doar cine n-a explorat în profunzime viața și pe oamenii cu care ne-o intersectăm ar putea replica contrariul. Marie Adams este psihoterapeută și scriitoare. Pe lângă practica privată în psihoterapie, predă la Metanoia Institute din Londra și la Institute for Arts Therapy and Education. A lucrat și ca producător de știri pentru cunoscutul post britanic BBC, ceea ce pentru mine a avut o relevanță notabilă când am parcurs volumul, fiindcă am o sensibilitate pentru cei care nu activează sau nu au activat doar și exclusiv în domeniul sănătății mentale, nu întâmplător, căci e o proiecție personală, profund subiectivă, dar care nu mă împiedică să arunc priviri obiective asupra volumului, pe care-l consider absolut necesar în peisajul actual al exploziei wellbeing-ului și al oamenilor care activează în această, putem s-o numim de acum, industrie. Industrie care, adesea, se confundă cu cea a psihoterapiei care reprezintă cu totul altceva decât starea de bine ad absolutum și care, asemenea celor care o apelează, întâlnește, de partea cealaltă, a specialiștilor, tot oameni, cu complexitatea de rigoare, și nu așa cum ne imaginăm sau ne-ar plăcea să credem, în virtutea unui ideal problematic ca substanță, oameni gata făcuți, gata conturați, de grabă armonizați, fără asperități.

Cartea examinează acest mit al terapeutului perfect, tabula rasa, idealizat ca mereu disponibil, echilibrat și puternic, care este, până una alta, o proiecție a nevoii de răspunsuri absolute, adică a anulării angoasei de a fi, de a nu putea avea răspunsuri automate, simple, imediate și definitive. Explorează această vastă temă, propunând cîteva capitole care tratează domenii sau situații precise cu care și terapeuții se-ntâlnesc. Le voi enumera pe toate, dar mă voi apleca doar asupra câtorva teme, pe restul lăsând cititorii să le descopere.

Întâi, trebuie menționat că Marie Adams a cules informații de la patruzeci de terapeuți aflați în mai multe locuri din lume (UK, Australia și Canada) și având abordări terapeutice diferite (terapeuți psihodinamici, umaniști, integrativi și cognitiv-comportamentaliști). De asemenea, este și o formă de devoalare a personalității autoarei, fiindcă abordează unele situații foarte complicate din propriul său drum al devenirii umane și terapeutice. Lecturând tot mai în profunzime volumul, scopul initial s-a dovedit a fi, până la final, expunerea și aprofundarea experiențelor comune, adică, pur (și simplu) umane, ale tuturor celor cooptați în proiectul autoarei. În ediția revizuită există abordată pandemia și urmările acesteia atât pentru cei angrenați într-un proces de terapie, cît și pentru specialiști, căci a comportat schimbări enorme de viziune a întâlnirilor terapeutice, atât de pe scaunul receptorului, cât și de pe acela al emițătorului, presupunând de la bun început că aceste roluri sunt îngemănate în orice drum terapeutic.

Apoi, trece direct la tema care a împrumutat și titlul volumului, a rolului familiei terapeuților, a terapeuților care au și care nu au copii, a muncii terapeutice însoțite de durere fizică, a depresiei terapeuților (suspectez că unii cititori vor ridica sprâncenele la acest capitol), a anxietății acestora, a devenirii terapeutice (de ce apucă cineva pe acest drum profesional și uman extrem de solicitant din punct de vedere psihic e mereu o întrebare importantă, cu inflexiuni ale răspunsurilor posibile care conduc înspre abisurile și începuturile ființei, de cele mai multe ori), a morții în familia terapeutului, iar într-un final…a renunțării la mit. „Nu putem lăsa experiențele noastre în afara cabinetului” e ceea ce autoarea relevă în mai toate capitolele pe care le-am amintit. Mi s-a părut că ideea centrală a volumului este faptul că vulnerabilitatea recunoscută este o resursă, nu un pericol. Negarea ei poate duce la granițe încălcate sau judecăți clinice eronate, dar e semnificativ de notat un aspect: ca aceste încălcări vin pe fondul unor încărcări psihice ale terapeutului care concentrează în miezul lor, atunci cînd nu sunt recunoscute și reflectate ca atare, rușinea, negarea propriei vulnerabilități, tendința de a lucra prea mult ca scut împotriva durerii. Adams își pune viața personală pe masă încă din primele pagini (episodul plângerii profesionale, anxietatea, rușinea), tocmai ca să arate că perfecțiunea vieții private sau profesionale a terapeuților este o ficțiune: ceea ce trăim intră în cabinet cu noi, iar integritatea profesională cere să lucrăm conștient cu asta, nu să negăm. În locul idealului aspru al „ecranului gol”, ea propune umanitatea conștientă ca model etic de lucru, căci ceea ce putem oferi cel mai de preț oamenilor cu care lucrăm este umanitatea noastră, nu idealul absolut, imposibil de atins și nenecesar.

Originea motivației clinice se leagă frecvent de pierderi și traume timpurii; a nu le cunoaște înseamnă a nu-ți cunoaște busola în transfer/contratransfer. Episodul plângerii și reîntâlnirea accidentală cu fosta clientă evocă cum anxietatea ne poate coloniza corpul și atenția fără să ne dăm seama. Practica etică nu cere lipsa vulnerabilității, ci recunoașterea acesteia și munca împreună cu ea, care necesită, la rândul ei, spațiu personal de prelucrare, limite sănătoase, supervizare consecventă și onestitate față de sine, bref, nevoia de supervizare reală, nu formală. Curajul dezidealizării de sine devine premisă pentru cadre realiste de muncă (volum, pauze, consultare) și pentru o etică a vulnerabilității asumate, pentru că autoarea demontează imaginea „pe deplin analizatului”, arătând că ideea stazei emoționale e o „linie plată” imposibilă pentru ființe trăitoare, așa cum foarte bine cunoaștem din experiențele proprii, viața înseamnă textură și reactivări permanente. Citind acele pasaje din capitolul doi am trăit sentimentul eliberator al acelei situații, poate paradoxale pentru cei care au tratat superficial și/sau insuficient devenirea terapeutică, în care cascada nu trebuie și nici nu poate să fie mereu curgătoare. De altfel, abordează insistent o temă binecunoscută, sau care ar trebui să fie așa, pentru cei care activează în domeniu, eu i-aș spune cu o componentă profund umană, nu doar cu proiecții ale „vindecării” și anume aceea a motivelor pentru care ne aflăm pe scaunul celui care ascultă activ. Autoarea leagă „motivele curate” de cele arhaice (nevoi vechi de a repara, de a îngriji, de a fi văzut și celebrat ca ființă de sine stătătoare în ochii celorlalți), cerând o poziție de meta-reflecție: fără aceasta, transferul se amestecă cu fantasme inconștiente (salvarea celuilalt, reparații compulsive etc.)

Într-un alt capitol crucial, a fi părinte (sau a nu fi) intră în cabinet: sarcina, infertilitatea, pierderea de sarcină, dorința de copii, decizia de a nu avea, fiecare conturează răspunsuri afective și limite clinice. Vigneta cu pacienta care întreabă „dvs. aveți copii?” și răspunsul defensiv al chiar autoarei „am copii vitregi” exemplifică cum grija de sine poate deraia în apărare contra-transferențială, dar, așa cum extrem de sugestiv evocă ulterior, defensivitatea e informație clinică, nu rușine de ascuns. Cazul „Alice” (terapeută fără copii) arată riscul de a „folosi” intimitatea terapeutică pentru a acoperi o dorință imposibilă, dar și potențialul de empatie rafinată când durerea e conștientizată și simbolizată. Mi se pare unul dintre cele mai importante capitole ale cărții fiindcă e unul care atinge răni cu fire de depănat până în propriile copilării. Cel mai important capitol al cărții rămâne pentru mine, însă, cel care abordează depresia în rândul terapeuților sau, altfel spus, pierderea invincibilității. Depresia este frecventă la terapeuți și are forme variate; negarea ei slăbește etica și calitatea muncii. Din cei patruzeci de terapeuți cooptați în proiect, douzeci și doi au declarat că au avut întâlniri intime cu depresia. Mai mult de jumătate, eșantion care va prevala și în cercetările pe care se sprijină afirmața că e un demon destul de întâlnit în această profesie, care, paradoxal, o și tratează. În aceeași notă, anxietatea clinicianului e omniprezentă: de la stres cotidian la frică existențială. Aceasta din urmă poate fi transformată în atenție utilă dacă e recunoscută și reglată.

Deci ce putem conchide că își propune autoarea? Într-o notă de concluzie, își propune să demistifice. Terapeutul bun nu e cel neatins, ci cel care lucrează lucid cu propriile limite. Vulnerabilitatea și durerea nu sunt inamicul; negarea lor este.