Marea majoritate a consumatorilor de cultură de la noi din țară cunosc exemplele celebre ale oamenilor care au plecat din România și s-au afirmat în Europa sau în alte părți ale planetei. Cazurile lui George Enescu, Eugen Ionescu, Emil Cioran, Constantin Brâncuși, Liviu Ciulei, Mircea Eliade, Victor Brauner, Sergiu Celibidache sunt doar câteva nume notorii din pleiada de oameni de seamă care au fost nevoiți să treacă granițele țării pentru a-și continua activitatea pe alte meleaguri. În câteva ocazii am menționat și noi câteva nume de muzicieni mai puțin cunoscuți în țară, din nefericire, care au activat cu succes în alte culturi. Astăzi vom aduce în atenție un alt nume important mai mult pentru lumea muzicală italiană decât pentru cea din România, din păcate.
Roman Vlad s-a născut în Cernăuți, parte a regatului României atunci, în anul 1919. După absolvirea instituției muzicale din orașul de baștină la secția pian, emigrează în Italia. A studiat la mai întâi la Universitatea din Roma iar mai apoi la prestigioasa Accademia di Santa Cecilia cu unul dintre cei mai importanți pedagogi și muzicieni italieni din secolul trecut, Alfredo Casella. Și-a început cariera ca pianist și compozitor. În anul 1942 a fost recompensat cu premiul Enescu pentru compoziția Sinfonietta. O anecdotă spune că participarea sa la concursul Enescu i se datorează lui Dinu Lipatti pe care acesta l-a cunoscut la Roma după concertul cu orchestra filarmonică din București. Lipatti i-a dus partitura în țară și a înscris-o la concurs. În paralel cu activitatea de compozitor și interpret a început să fie recunoscut și pentru scrierile sale, mai ales critica muzicală, dar și să fie invitat pentru a ține conferințe. În perioada 1954-1955 a predat la Dartington Summer School, loc în care au mai predat Igor Stravinski, Benjamin Britten sau Arthur Rubinstein. Articolele sale au fost apreciate în Germania, Franța, Marea Britanie și Italia. În anul 1968 a fost numit profesor de compoziție la Conservatorul din Perugia.
În această perioadă a început o colaborare foarte fructuoasă cu radioteleviziunea italiană, realizând diverse materiale despre muzica contemporană, muzica de vals și chiar vorbind despre importanța muzicii populare sau a folclorului. Toate acestea fiind realizate din dorința de a da mai departe publicului ceea ce un mare muzician simțea că merită să impărtășească.
Asemeni lui Marius Constant, alt muzician român care a făcut carieră în afara țării, Roman Vlad a fost multilateral dezvoltat. A ocupat postul de director artistic al mai multor instituții muzicale: Accademia Filarmonica Romana în două mandate, Maggio Musicale Fiorentino, Teatrul Municipal din Florența, Festivalul de Muzică din Ravello, Orchestra RAI din Torino, director al Teatrului de Operă din Roma, președinte al Confederației Internaționale de Autori și Compozitori și, nu în ultimul rând, Teatro La Scala. Între distincții se numără Doctor Honoris Causa din partea Universității din Dublin, Irlanda, Cavaler al republicii italiene, Comandor al Artelor și Literelor din partea Academiei Franceze, membru al Academiei Regale din Belgia , Doctor Honoris Causa al universităților de muzică din București și Cluj și cea de arte din Iași. În anul 2001 a fost Președintele de onoare al Festivalului și Concursului „George Enescu”.
Creația sa este foarte variată și vastă. A scris muzică pentru scenă (balete, pantomime), muzică de film, TV și radio, muzică vocală, muzică instrumentală și electronică. Din punctul de vedere al limbajului, muzica sa este în mare parte tributară serialismului (tehnică de compoziție inventată în prima parte a secolului de Arnold Schönberg și promovată intens alături de principalii săi discipoli Anton Webern și Alban Berg), cu toate că maniera sa de a compune în stil serial nu este la fel de închistată cum o întâlnim la cei trei ambasadori mai sus menționați. Nu a urmărit niciodată noutatea doar pentru a fi nou și nici nu a avut dorința de a șoca. În ciuda încercărilor timpurii în dogma tehnicii serialismului dodecafonic, stilul său ulterior s-a extins și către alte limbaje, cum ar fi ultilizarea sferturilor de ton, a tehnicii aleatorice sau a mediului electronic. De asemenea, în muzica pentru teatru apar citări din sfera muzicii tonale sau chiar procedee întâlnite în canoanele tonalității. A scris muzica pentru peste douăzeci de filme, colaborând cu regizori precum Franco Zeffirelli, Rene Clair, Renato Castellani.
În calitate de muzicolog a scris cărți importante despre muzicieni precum Luigi Dallapiccola sau Igor Stravinski, dar și probabil cel mai consistent tratat despre serialismul dodecafonic. De asemenea, a scris cărți pentru publicul larg despre fenomenul muzical.
A părăsit această lume în anul 2013 la venerabila vârstă de nouăzeci și trei de ani. În rândul muzicienilor italieni, pe lângă cariera sa artistică, este considerat unul dintre cei mai importanți organizatori de concerte și muzicologi din secolul trecut.
