Colecția „Metamorfoze”, coordonată de Diana Iepure, „urmărește cultivarea sinesteziei generate de un dialog al artelor și își propune să arate moduri în care poezia și alte forme de artă contemporană se influențează reciproc.” Noua colecție de poezie are „un ADN poetic, fiind totuși mai mult decât un simplu omagiu adus poeziei, care, fragilă, vindecătoare și efemeră ca o păpădie, e capabilă să metamorfozeze spectaculos, așa încât din achena ei cu puf să putem scoate sori și cuie”, metaforă a puterii creatoare a literaturii.

Ștefania Mihalache a debutat în poezie cu volumul Sisteme de fixare și prindere (2016), urmat de Cronica Akasha (2021). Cel mai recent volum, Sunt liniștită, mi-e frică (Ed. Paralela 45, 2024), care pleacă de la imaginarul fricii și resorturile sale indelebile, este structurat în patru părți: 1. Antinatura/Sunt liniștită; 2. Natura/Actualizări; 3. Antinatura/Puțină frică; 4. Natura/Sunt liniștită din nou. Limbajul poeziei este dublat de cel vizual, ca într-un dans inedit al simțurilor. În acest sens, pictorul Laurențiu Midvichi, laureat al mai multor premii naționale pentru pictură și grafică, propune o fereastră vizuală deschisă „ad infinitum” pentru multe dintre poemele Ștefaniei Mihalache. E un periplu artistic care funcționează în tandem, o cheie secretă ce creează o punte inefabilă între imagine și text, potențând, deopotrivă, ambele dimensiuni artistice.

Ironic, jucăuș, neașezat într-o formulă precisă, căutând ritmul interior și rupând ritmul, de îndată ce l-a găsit, volumul Ștefaniei Mihalache devine o călătorie când lentă, când grăbită, în orice caz, impresia că suntem voyeuri și că facem ceva delicios interzis ne urmărește aproape mereu. Dinamitarea convențiilor, depășirea unor prejudecăți-borne, asumarea unor decizii revoltătoare, dar stenice, caracterizează lirica Ștefaniei Mihalache. Destul de diferit ca formulă de Sisteme de fixare și prindere, o incantație a maternității și a proceselor imperceptibile care au loc în corpul uman, ori de Cronica Akasha, o litanie a privegherii și a doliului, volumul Sunt liniștită, mi-e frică este răspunsul la întrebările rămase suspendate între copilărie și maturitate, guvernate de o vestală capricioasă numită „frică”.

Mai degrabă asertiv, de parcă nedumeririle s-au lămurit la timp și ceea ce e pulsație vitală s-a așezat firesc peste vârste, noul volum glosează pe marginea relației cu poezia, cu „marile” teme, de la maternitate la copilărie, de la responsabilitățile de adult la neputințele de fiecare zi. Să iei viața „à la légère”, să trăiești senin, să accepți că și indiferența face parte din geografia fiecărei ființe, la fel ca în textul care deschide volumul, Poate chiar un manifest, poate fi un răspuns parțial la ecuația fricii: „Acum, tot ce am de făcut/este să încalec această bornă de kilometraj/și să mă țin strâns,/fără să-mi pese de mașinile care trec în goană/și-mi flutură rochia/într-un instantaneu de, oh, Marilyn Monroe.” (p. 11), fiindcă „Poezia curge/din toate colțurile lumii,/din toate inimile sensibile,/din toate vârstele, genurile, rasele și clasele,/versuri pornesc de la ambele capete ale curcubeului/și se întâlnesc la mijloc, unde el face o burtă./bine te-am găsit,/world poetry,/ai venit exact la timp,/acum, când sunt liniștită.” (p. 12) sau ca în Microplante: „Să scrii în limba unei culturi mici/e ca și cum ai grădinări/într-o grădină micuță/la care se ajunge/dintr-o grădină mai mare/păzită de doi dulăi” (p. 23). Sunt firești observațiile poetice ale Ștefaniei Mihalache, notate fără încrâncenare, și din poemul poemul Fiare vechi: „Când îți vezi chipul șters de nisip în vitrinele centrelor foto vechi,/când totul miroase a vizuinele lui Blecher/fiare vechi luăm, atunci te întâlnești cu ei,/oamenii cu pielea întunecată/și părul încâlcit/și unghiile negre,/oameni pe care lava Pompeiului ar fi căzut/ca o ploaie de vară./Poartă după ei roabe în care troncăne ibrice, farfurii, șuruburi,/bare de metal/mai alburii sau mai ruginite,/fier sau cupru/fiare vechi luăm/te privesc în ochi/tu treci foarte aproape de ei/și ei trebuie să ți le dea ție pe ale lor.” (p. 30-31)

Prea multă grijă generează însă probleme suplimentare și scoate la iveală un alt fel de frică, cea de sfârșit, cea de a alege între două rele, ca în poemul Apă: „Nici să primesc prea multă grijă/nu e bine,/risc să pățesc ce pățesc florile/când le pui prea multă apă: le putrezesc rădăcinile./Și totuși prefer asta,/așa cum și florile cresc nemaipomenit/când le vorbești și le pui muzică,/și le întorci cu fața spre soare/doar atât cât au nevoie./Prefer apa, deși sunt semn de foc/așa cum prefer marea, deși m-am născut la munte,/a fost o vreme când mă întrebam/ce prefer: cancer sau Alzheimer,/acum știu: prefer apa.” (p. 39). Alte texte dezvăluie scopuri utilitare sau sunt enclave de (auto)ironie, ca în Intenții bune: „Orice ființă vie vrea./Așa îmi dau seama/că viață este numai acolo/unde este intenție./În fiecare zi, pun pe mine carnea altor ființe/cu gând să-mi sporesc intențiile.” (p. 44) sau ca în Poate tot un pastel: „Toamna e anotimpul covoarelor/puse la uscat pe gardul spălătoriei/de mașini/lângă atelierul de lucrări în piatră și granit/ce vecin mai bun pentru covorul meu din sufragerie/pe care am jucat cărți și am deschis cadouri de Crăciun/decât o statuetă antică fake/de bărbat cu penis mic/toamna covoarelor foșnitoare de frunze/aliterație mică și sălbatică/repertoar de expresii frumoase/conductă din care curge/nuanța aia onestă/de auriu stins/care pe fiecare om îl face/să vrea să scrie/și el/o poezie.” (p. 52)

În balansul vesel al vieții se strecoară reminiscențe ale unui trecut care își face loc nemilos și categoric în prezentul măcinat de frici de tot soiul, ca în poemele Space shoes: „trăind cu tine, mamă, eu am înconjurat pământul/de atâtea ori/că puteam să călătoresc în spațiu și să mă întorc,/să-i dau clasă lui Elon Musk,/nu poate face el cu toți banii lui/ce fac eu cu interdicțiile tale,/dar eu am uitat, mamă,/nu vreau decât să vezi cum dorm cu câinele și pisica/și să râzi,/ce să fac/am încă mintea copilului/pe care l-ai lăsat să tremure pe scaun, ud și zgâlțâit de febră,/până ai terminat de făcut curățenia.” (p. 161) ori Coming of age: „Bine că am crescut/într-o casă în care trebuia să păstrez curățenia/și nu frumosul” (p. 180).

Mai sunt apoi definițiile personale ale poeziei văzute prin lentila mărită a raportului cu ceilalți, „maimuțăreală de cuvinte” (ca în poemul Cuvintele-maimuță, p. 53), „fuga sângelui în lobii urechilor,/atunci când tot sângele/se adună și se coagulează/ca un crevete/în rotunjimea cartilajului/alungat acolo/de frică, rușine, prea multă atenție/încurcătură sau gafă” (Poate chiar o fabulă, p. 155), „cel mai mare șvaițer” (Brânza aceea găurită, p. 251), dar cele mai puternice poeme par să fie cele în care frica rămâne în plan secundar, iar poeta își exhibă bucuria, dar și antipatiile, ca în Antinatura care mă desparte: „Și urăsc munții iarna/cu pârtiile lor pentru schiuri și snowboard/întinse ca niște brațe benevolente/bineînțeles tot pentru cei care știu să lase acolo/kilojuli de efort” (p. 49) sau ca în Poate chiar un motto: „Și-aș mai vrea/să mai fiu măcar o zi mică și rea,/să fiu neagră-n cerul gurii/și să scriu contra naturii.//Și, măcar o dată pe săptămână,/Să mai pot urla, convingător,/la lună” (p. 148). Soluțiile iau forma unui imperativ, fiindcă doar știind cum să te împrietenești cu ceea ce te stăpânește poți respira aerul tare al libertății: „Trebuie să te împrietenești cu frica,/Dar oare câți prieteni are frica?//Pe toți cei cărora le e frică de ea.” (Împrietenirea 9, p. 185). Impresia că te ții la adăpost de frică fiindcă ai văzut totul, fiindcă ești pregătit/ă pentru orice, fiindcă nu te mai poate lua nimic prin surprindere, nici chiar „poveștile de fier”, nici dușmanii, prefăcuții, dezinformarea, timpul-cochilie („să rămâi gânditoare/la un cadru de fereastră/privind marea dintr-un lighean/și cerul din castronul de deasupra capului/unde o galaxie/așteaptă să fii strălucitoare o clipă/pentru ca apoi/să poată și ea să se stingă.”, în Poveștile de fier, p. 271) și, din când în când, redevii Fecioara de fier (și „nimeni nu știe că ești fecioara de fier/și că-ți amintești de la terapie/că din când în când/ai voie să te ții în brațe.”, p. 232).

Volumul de poezie Sunt liniștită, mi-e frică de Ștefania Mihalache, prin tentaculele artistice realizate de Laurențiu Midvichi, restituie un relief al intimității în care frica și curajul coabitează, în care temerile sunt îmblânzite de așteptarea de a se întâmpla ceva, orice și, de-a lungul acestei așteptări, se petrece viața însăși, un roller coaster de senzații, stări contradictorii, pierderi și regăsiri.