Ador să scriu texte care combină mai multe genuri, care nu se supun unor convenții, care ies din normă. Îl urăsc pe Procust și, chiar dacă mă pot adecva fără probleme, stăpânind și teoria, și practica, nu rezist tentației de a întinde un picior, o mână, o frază, sfidând tăișul și amenințarea cuțitului.

Deci iată un text ce va balansa între cronică de carte, cronică de film, jurnal și opinie politică. Totul pornind de la pasiunea mea destul de recentă (circa trei ani) pentru audiobook-uri. 

Desigur, sunt audiobook-uri și audiobook-uri. Pe de o parte cele cu crime și mistere (de Agatha Christie, Georges Simenon et alii), pe care le ascult ca să adorm și ca să mă trezesc – le găsesc foarte eficiente pentru ambele finalități, pe de altă parte sunt cele de ficțiune literară, pe care le ascult cu angajament, atunci când sunt perfect lucidă. 

Așa am dat de Conclave / Conclav de Robert Harris, pe Youtube, în lectura actorului Roy McMillan și îl recomand călduros. În mare este vorba fix despre ce se întâmplă la moartea unui papă (ficțional), cum se adună cardinalii din toate colțurile lumii într-un conclav cu niște reguli foarte stricte, făcute pentru a optimiza manifestarea Sfântului Duh în alegerea celui mai bun nou păstor al Bisericii Catolice. 

Mă așteptam să fie o povestire a unui șir de comploturi și manevre oculte ale unor cardinali pragmatici și vicioși pentru a ajunge la o putere pe care mi-o imaginam coruptă și corupătoare. Și, într-o oarecare măsură, este vorba despre comploturi, dar nu în felul în care îmi imaginam. De fapt, dacă e să mă refer la personajele principale, pentru că, firește, nu toți cei 118 cardinali au parte de caracterizări în carte, sunt oameni ce și-au petrecut viețile în slujirea Domnului, iar faptul că fiecare dintre ei își dorește să fie papă și deja și-a ales, în secret, numele sub care și-ar dori să fie cunoscut în această demnitate nu-i face personaje negative, căci ei văd în asta încununarea eforturilor spirituale constante și posibilitatea de a contribui la creșterea bisericii. Chiar și personajele negative, de altfel, sunt gestionate cu atitudinea iertătoare și înțelegătoare impusă de religia creștină.

Frământările cardinalului italian Lomeli, decanul conclavului, pentru a menține corectitudinea întregului ritual și pentru a se asigura că potirul va trece către un prelat integru, propria luptă spirituală cu îndoiala ce îl macină și pe care ajunge să o înțeleagă ca pe o virtute, căci certitudinea este contraproductivă și opusă toleranței, progresului uman, iar fără mister nu mai e nevoie de credință – ceea ce mi-a adus în memorie paradoxala rugăciune citată de Steinhardt în Jurnalul fericirii „cred, Doamne, ajută necredinței mele” –, m-au făcut să-mi schimb perspectiva. Am urmărit firul epic așteptând să aflu cum Sfântul Duh își va face alegerea prin voturile a peste o sută de oameni credincioși, în cadrul unui ritual neclintit de secole. Emoționant procesul propriu-zis de votare, jurământul individual ce însoțește introducerea fiecărui vot în urnă, responsabilitatea pe care acele câteva cuvinte o instilează și legătura aproape palpabilă cu divinitatea: „Îl chem drept martor pe Domnul Hristos, care va fi judecătorul meu, că dau votul meu celui care, în numele Domnului, cred că trebuie să fie ales”.

În același timp, am avut o revelație în privința felului în care propria-mi forma mentis s-a modificat, în zeci de ani trăiți într-o societate din care a dispărut încrederea, într-o meserie în care am auzit prea multe minciuni și m-am obișnuit să pun totul la îndoială pentru că nimic nu e ceea ce pare, iar inocența te costă. Politicieni venali, afaceriști borfași, profesori și scriitori impostori, medici șpăgari, jurnaliști cumpărați, prelați arghirofili, candidați escroci, infractori reabilitați de o justiție coruptă… – cam câte dezamăgiri poți avea într-o viață fără ca modul de a gândi să ți se schimbe dramatic, candoarea să-ți fie eclipsată, încrederea să ți se epuizeze treptat? 

Îmi dau seama că sunt locuri în lumea asta mare unde există politicieni cu idealuri și viziune pentru comunitățile lor, preoți cu grijă pentru sufletele enoriașilor lor, profesori și medici cu vocație, jurnaliști cu deontologie, judecători care fac dreptate. Sunt sigură că trăiesc și pe-aici, pe la noi, doar că nu ajungem să-i întâlnim destul de des cât să contrabalanseze abundența de impostori ajunși pe treptele cele mai înalte ale societății și să contracareze deziluzionarea, desvrăjirea treptată pe care o suferim. Din păcate, odată cu încrederea se estompează și corectitudinea, căci de ce ai fi corect cu cineva care te înșală, de ce ai face bine celui ce îți face rău? Un cerc vicios ce se intersectează cu alte cercuri vicioase în care ne învârtim, cum ar fi acela al educației de proastă calitate ce duce la alegeri greșite, care duc la educație de și mai proastă calitate ș.a.m.d. sau al jurnalismului de proastă calitate ce generează așteptări scăzute, care duc la jurnalism de și mai proastă calitate ș.a.m.d.. 

Poate că și valul popular de susținere pentru un escroc la alegerile prezidențiale este o încercare, cea mai neinspirată, de a sparge cercul vicios al lipsei de încredere. Un demers disperat al românilor, o investiție prost plasată a rezervei nefolosite de idealuri, de speranță, într-un personaj antrenat să se înfățișeze ca un mântuitor, un salvator al poporului deziluzionat.

Revenind la Conclav, după un excurs nu fără legătură, o să încerc să mă refer la finalul romanului, dar nu o pot face într-un fel care să nu fie un spoiler detestabil, așa că săriți următoarele două paragrafe dacă vreți să citiți sau să vedeți filmul. 

Va fi papă candidatul cel mai improbabil, cardinalul surpriză, necunoscut de nimeni, căci Sfântul Părinte îl ridicase la această demnitate în secret (in pectore). O dovadă că Sfântul Duh s-a manifestat cu adevărat prin oameni. Iar identitatea sexuală incertă (intersexual) a noului papă este lovitura de teatru. Una de prost gust, ar spune unii, dar i-aș contrazice, pentru că pune în discuție, în modul cel mai inspirat și oportun, reprezentativitatea credincioșilor, statutul inferior al femeii în biserică și în lume, în general. În plus, este o referință, încă una, la dubiu, la îndoială, care uneori, după toate aparențele, atinge chiar și divinitatea, căci, altfel, de ce ar exista hermafrodiți, homosexuali și alte abateri de la „normalitate”, de la certitudine…

Conclav a fost publicat în 2016, dar ecranizarea lui, care a avut premiera la sfârșitul lui 2024 iar acum a primit opt nominalizări la Oscar, poate fi pusă în legătură și cu ordinul recent și previzibil al lui Trump de a nu mai fi recunoscute decât cele „două sexe, masculin și feminin”, punând astfel capăt tuturor programelor din SUA care favorizează toleranța și recunosc diversitatea. 

Aș sublinia documentarea laborioasă necesară pentru acest roman, iar aici merită menționate cariera de jurnalist BBC a lui Robert Harris și alte romane istorice prin care s-a făcut cunoscut: München, Pompei, Marioneta, Arhanghel, Enigma, o trilogie despre viața lui Cicero – dintre care unele ecranizate cu succes.

Acum filmul. Văzându-l după ce am ascultat audiobook-ul, am pierdut suspansul, dar am putut aprecia regia și actoria. Urmează cu fidelitate linia romanului, excepția fiind că personajul principal, decanul conclavului, interpretat de Ralph Fiennes, nu mai este italian, ci englez, nu Lomeli, ci Thomas Lawrence, numele apostolului Toma reflectând criza spirituală prin care trece. Nici nu vreau să mă pornesc despre Fiennes, în opinia mea cel mai bun actor în viață – n-am fost eu până la Londra ca să-l văd în Macbeth? Rolul din Conclav este foarte ofertant, frământările reținute ale cardinalului, vulnerabilitatea, tăria, umanitatea lui cerând economie de mijloace și talent enorm. Bine, și compania este excepțională: Isabella Rossellini – sora Agnes, întruparea statutului inferior al femeii în biserica catolică (nominalizare la Oscar pentru rol secundar), Stanley Tucci – cardinalul Bellini, care pornește ca favorit pentru poziția de papă, John Lithgow – cardinalul corupt, Lucian Msamati – cardinalul cu potențial de a deveni primul papă de culoare și alții, actori de primă mână, care, împreună cu un regizor bun – Edward Berger – și  cu un scenariu inspirat, scris de autorul romanului și de Peter Straughan (nominalizați și ei la Oscar), fac dintr-un film cu potențial de plictiseală – căci bărbați trecuți de prima tinerețe care se întâlnesc și discută chestii serioase – unul excelent. Memorabilă imaginea cu o sută și ceva de cardinali în straie oficiale și umbrele albe, filmați de sus, foarte elaborate costumele (încă o nominalizare la Oscar). 

Recapitulând: recomand audiobook-uri în general, recomand Conclav – cartea și filmul și, nu în ultimul rând, deplâng deziluzionarea, dar recomand dubiul.