Fără nicio îndoială, cele trei cărți de poezie scrise de Laura Francisca Pavel și apărute la OMG Publishing, Trucuri urbane (2022), Acțiuni și protocoale (2023) și Zona de surescitare (2024), compun cel mai ambițios, revitalizant și bine închegat proiect poetic românesc al ultimului deceniu. Sigur că în acest răstimp au fost publicate volume bune și foarte bune, cu profiluri tematice și/sau mize (estetice, identitar-)ideologice diferite, dar niciunul construit cu o astfel de rigurozitate, a celui care nu doar că își retematizează instrumentarul de zi cu zi – cel academic-universitar, teoretic, critic –, ci aduce la lumină o dimensiune, poate inedită, poate prea puțin cunoscută a scenei, a catharsisului post-spectacol, a modalităților de expresie ca performance, iar nu invers. 

Prin forța unui discurs conștient de propriile capacități, inteligent strunit, cel mai recent volum din această serie, Zona de surescitare nu doar completează tematic expunerile din celelalte cărți, ci implementează o nouă optică, așa cum spuneam, ce tinde, pe alocuri, să-și explice propriile mecanisme de funcționare: „Mă opintesc să suprim/ sentimentalitatea flagrantă/ dependența de personaje faimoase,/ mai intensă ca adicția la/ tehnologie” („Zona de surescitare”). Autoarea preferă mixarea cadrului perceptiv cu vocile poetice, rareori aflate în sincron, dar potențîndu-se una pe cealaltă la nesfîrșit prin tot soiul de trucuri care ba captează, ba înduioșează, ba dezintegrează orice construcție anterioară. 

Structural, cartea de față este împărțită în două secțiuni, Introducem perspectiva și Starea de personaj. Încă de la volumul precedent, autoarea lucrează la explicitarea formulei ideale de transpunere a acestei stări a personajului, putând fi corelată cu motto-ul pe care îl alege în Acțiuni și protocoale, deja faimosul vers al lui Emily Berry: „Melodrama nu mi se potrivește,/ dar o fac ca să fiu în personaj” (trad. Vlad Pojoga). Aici este miza acestei cărți. Reprezentările sunt privite ca posibile identități, dar într-un mod mult mai direct, mai onest, mai implicat din punctul de vedere al afectului. Totuși, niciodată nu sunt asumate ca atare. Toate aceste reprezentări sunt descrise și supuse actului interpretativ. Nimic nu scapă fără să fie observat, analizat sau supus îndoielii: „Mă pierd în mulțime/ și asta nu mă face să-mi abandonez/ scenariul interior/ dimpotrivă, devin aproape euforică/ și introspecția urmează un traseu/ mai limpede, mai convingător” („Interval”).

Observăm, așa cum am spus, evoluția unui tip de discurs când profund conceptual, fundamentat în jurul unor zone active de interes (teoria literaturii, ecocritica, postcritica, antropologia culturală, filosofia contemporană fiind câteva dintre acestea), când ceva mai puțin incisiv, lipsit de orice inhibiție textuală, permițând scurte momente de deschidere, confesiuni și fragmente biografice. Autoarea știe cum să moduleze aceste voci astfel încât ele să surprindă prin tonalitatea lor. De aici și vitalitatea acestor poeme, readuse uneori la starea lor primară imediat cum au ajuns să  atingă punctul de fierbere: „Toate astea se execută nu cu apatie/ sau resemnare/ Se execută cu un calm/ lipsit de sentimentul fatalității/ Fiindcă acțiunea nu ține/ de fatalitate sau de inevitabil”  („Tandrețe strict teoretică”).

Laura Francisca Pavel urmărește în acest volum nu doar starea de personaj, ci și starea dinainte de personaj. Ritualurile, fracturile ținute sub tăcere, dramele auto-cizelării se constituie într-o poetică identitară per se: „Înăuntrul rulotei în care actorul/ își fierbe un ou pe aragazul ruginit/ se aud chemările răstite la scenă/ prin pereții de tablă peticiți cu PFL/ Mucuri de țigară și urme de ruj pe pahar/ fire răzlețe de păr pe pernă și/ picături de sânge pe covor/ epidermă uscată pe prosop” („Chemări la scenă”). Prin aceste construcții, autoarea nu doar eliberează actorul de propriul său mit, ci, mai mult, îi înregistrează mecanismele invizibile, cele de dincolo de discurs, de gest sau de performance. Ce rămâne la vedere e actorul ca simplu subiect într-un raport continuu simplificat mai degrabă cu sine însuși decît cu scena, cu decorul „perfect și perfectibil”, așa cum îl numește Cristina Ispas în textul său însoțitor. „Aici/ fervoarea cu care/ se filmează frust ceea ce/ nu se lasă estetizat” („Interval”). 

Din Zona de surescitare rămâne mult mai mult decît calitatea experimentală a poeziei. Fără a-și abandona dinamica glam, fără a se da în lături de la punchline-urile îndârjite din volumele anterioare, Laura Francisca Pavel construiește în al treilea său volum o formulă spectaculoasă, eclectică a unei realități care se cere nu numai curatoriată, ci editată până la cele mai nesemnificative detalii la fiecare schimbare de cadru. Asta face fiecare dintre cele trei volume: nu reciclează la nesfârșit același spectacol în fața unui public mereu diferit, ci îl reinventează, îi mai descoperă câteva atribute necunoscute până atunci. Laura Francisca Pavel s-a lăsat așteptată, fiind, sunt sigură, cea mai complexă autoare din ultimii (destul de!) mulți ani.