Night Always Comes (regia: Benjamin Caron, 2025), ecranizarea romanului omonim al lui Willy Vlautin din 2021 înfățișează o puternică diatribă față de Zeul Dolar și de limitările sociale.

Perspectiva regizorului american Benjamin Caron asupra celei mai lungi nopți care trezește frici și neputințe o aduce în prim plan Lynette (interpretată de Vanessa Kirby), o tânără ce dorește să răscumpere casa în care a copilărit, numai că are nevoie de sprijinul mamei sale. Părăsiți de ani mulți de tată, Lynette și fratele său mai mare, Kenny (Zack Gottsagen), diagnosticat cu sindrom Down, trăiesc între zidurile unui continuu bâlci al deșertăciunilor, în care cea mai apropiată soluție la problemele imediate pare furtul, dar protagonista nu se dezice nici de înșelăciune, prostituție, minciună, până la proba eliberatoare, cathartică, a desprinderii de cordonul ombilical al amintirilor. Ceea ce o definește pe Lynette este naivitatea – în adolescență, credea că este îndrăgostită de el care o punea să se prostitueze; în prezent, crede că, salvându-și casa, își apără fratele, numai că legătura sa cu trecutul se dizolvă prin reechilibrarea ecuației personale. Propria mamă (interpretată de Jennifer Jason Leigh) o repudiază și o disprețuiește din cauza trecutului său, care se prelungește ca o umbră nemiloasă peste neputințele fiecărui personaj. Crezând că salvează ceea ce mama sa inconștientă aproape că distrusese – tocase banii de casă pe o mașină – Lynette se afundă în derivă.

Viața la care speră protagonista lui Benjamin Caron descrie o fantezie măruntă: Lynette are parte de foști deținuți, foști amanți, slujbe mărunte, frici canalizate înspre un vis mediocru; și în privința lui Kenny se înșeală – fratele cu sindrom Down fusese îngrijit de mamă înainte de nașterea lui Lynette și tot ea îl va îngriji și mai departe.

Curajul eroinei se confundă, pe alocuri, cu inconștiența. Acționează ca o pasăre de pradă, gata să atace, pentru că este orbită de scopul său, acela de a da coeziune unui vis deteriorat de traiul într-o țară a disperării, nu a libertății, a goanei după siguranță, tandrețe, numai că, de-a lungul acestui periplu crâncen cu timpul, în căutarea unor soluții financiare generoase și imediate, Lynette distruge orice urmă de stabilitate, orice fărâmă de umanitate. Se pierde în hățișul de amintiri, cufundată în mocirlă și în traumele pe care le-a suferit. Este, în tot cazul, o ființă puternică, deși tot fragilitatea ei convinge și seduce. Lipsa ei de apărare o face instabilă, violența cu care atacă nu o falsifică, ci o vulnerabilizează.

Lumea din care se extrage rămâne mărturia abjecției și a nopții în care Lynette risca să rămână fixată pentru totdeauna. De aceea, nu e lipsit de importanță faptul că regizorul american dilată anumite secvențe, iar pe altele le reduce la câteva clipe, în curgerea obsesivă și copleșitoare a timpului care distruge în eroină punțile către sine, către propria familie, sperând iluzoriu și tâmp că o apără.

Cadrele, filmate, multe dintre ele în clar-obscur sau în strălucirea cețoasă a nopții care înseamnă pentru protagonistă o cursă contracronometru, jalonate de muzica electronică distonantă, replicile sintetice, traversate de teroare, decorurile domestice blurate, toate devin stridențe în peisajul ultraviolent pe care îl traversează Lynette: nu e milă, nu e simpatie, nu e emfază, e doar distrugere, e doar deșertăciune.

Gestul final al protagonistei amplifică starea de neputință a acesteia de a se adecva la lumea care o respinge, dar are, în mod paradoxal, efect salutar: Lynette se va desprinde de lumea în care credea cu tărie, pentru a-și găsi calea – călătoria walpurgică în noaptea interminabilă o va expia, iar fiecare experiență de inițiere (socială, erotică, financiară) o va purifica, o va face mai înțeleaptă, dându-i imboldul să aleagă alt drum, în care doar ea contează. Este, cu alte cuvinte, un final solar, deschis, aureolat, în ciuda traseului său existențial. Metafora unei noi zile o însoțește pe Lynette, ca pecete a salvării sale. 

Deși începutul este tezist – oamenii își pierd locuințele, nu au nicio supapă financiară, este clară opoziția violentă între „white trash” și bancherii asiatici ori delincvenții afro-americani – filmul regizorului american se concentrează asupra periplului eroinei, un soi de Antigonă contemporană, abuzată, instabilă psihic, care își duce la bun sfârșit călătoria: este, în primul rând, o reconciliere cu sine, pentru ca, în al doilea rând, să găsească echilibrul și pacea, să se poată vindeca, lăsând în urmă amalgamul de visuri ratate, vinovăție și neputință.