Aleksandar Stoicovici construiește în Habitat (editura ART, 2025) o rețea de senzații și amintiri intense, camuflate într-un soi de poetică a familiarului care, în loc să ofere o zonă de siguranță, se preschimbă într-o forță ce zdrobește tot ceea ce îi iese în cale. Se creează o tensiune clară, chiar dacă menținută în fundal, între confortul spațiului cunoscut și pericolul derapajelor de tot felul. Poezia din această carte lucrează cu un ton păstrat în limitele unei expresivități controlate. Cuvintele par să evite orice formă de explozie. Un tip de precauție foarte ofertant, aș spune: „Abia spre dimineață am ațipit învins,/ cu pieptul făcut ghem ca o pasăre imensă de celofan/ care a zburat prea aproape de pădurile în flăcări./ Singurătatea vine în valuri, mutilînd țărmurile./ E un mic asediu, un punct în timp,/ o oglindă spartă ce reflectă mai mult decît ar trebui”.

Observăm, totodată, preocuparea autorului pentru tot ce înseamnă memorie, precum și pentru reîntoarcerea, așa cum spuneam, la un spațiu originar, indiferent din ce punct de vedere alegem să îl privim: geografic, afectiv, familial. Cu toate acestea, nu există nici un fel de exces retoric aici. Stoicovici construiește un întreg univers al fragilității în jurul unui trecut care nu contenește să revină, cînd mai apăsător, cînd mai instabil, cînd mai blînd. Un trecut pe care refuză să-l idealizeze, să-l transforme în mit, în ciuda reverberațiilor acestuia din prezent: „Se scutură arborele genealogic,/ dar rămîn fiul tău. Vin acasă să-ți ridic capul/ deasupra apei, să-l smulg de sub ghilotină,/ să-ți descifrez vocea îngropată sub decepții”. Memoria devine o resursă importantă în cultivarea unui anumit tip de sensibilitate, în contextul acestui gen de scriere ce își ia ca punct de plecare reconstrucția afectivă, interioară. 

Întreaga estetică a acestui volum se concentrează în cadre cinematografice. Imaginea, cu tot ceea ce conține aceasta, devine un mijloc de transmisie afectivă. Cadrele sînt dominate de un soi de melancolie difuză, apropiindu-se, aș spune, de un regim estetic similar fotografiei. Ceea ce construiește autorul nu sînt reprezentări directe ale unei realități fragmentate, ci impresii afective, filtrate. Habitat nu este copia fidelă a acestui trecut despre care vorbeam, ci trecutul în post-producție. Volumul poate fi citit ca o cartografiere interiorară unde spațiile exterioare sînt, de fapt, extensii ale sinelui.

Problematizarea în jurul relației instabile dintre identitate și spațiu se menține pe tot parcursul celor trei cicluri: habitat, ultradomestic și crevase. Cu toate acestea, și precauția se menține. Acest eu nu caută modalități prin care să se răzbune, ci, mai degrabă, caută să se confunde cu peisajul pe care îl descrie. Fiecare demers este discret, calculat îndeaproape. Fiecare acțiune concretă este interiorizată: „Florile se deschid prea devreme și îngheață,/ vrăbiile se adună în umbra ta,/ unde se topește ultima insulă de zăpadă./ Cine mai știe ce am lăsat acolo ‒/ iadul jilav, o catedrală mîncată de cari,/ fructele răscoapte camuflate  în ceață/ amintirea unei după-amiezi/ în care am stat întinși pe covor/ și am fredonat un cîntec despre așteptare”. 

În ultimul ciclu al acestui volum își fac loc o serie de texte mai ample, atît din punct de vedere formal, strict compozițional, cît și afectiv. Dacă în textele anterioare domină reținerea, vocea aflată în pericolul de a se sparge sub propria sa greutate, în această secțiune numită crevase discursul capătă un alt tip de respirație. Există în Habitat o conștiință de sine mereu lucidă, mereu pregătită să surprindă anomaliile lumii. Mereu conectată la sursele acestora. Revolta există, dar este una reținută, marcată de lungi perioade de asimilare, de tăcere, de observare distantă. Autorul se arată sceptic chiar în fața propriei biografii, preferînd scutul și analiza la rece în detrimentul expunerii directe: „Cît de departe te duci cu scenariile/ dacă rămîi singur în zona de confort?/ Creierul distilează arbitrar și ți se pare/ că toată lumea vrea să te îmbolnăvească/ numai ca să te poată face bine. Și te roagă să nu scrii/ despre asta, ca și cînd scrisul ar fi boala în sine”. 

În poemele sale, Aleksandar Stoicovici mizează pe nevoia paradoxală de a reconstrui acele fragmente existențiale ce deformează eul, transformîndu-l într-o ființă derutată și vulnerabilă. Într-o periadă ca cea în care ne aflăm, cînd mizele oricărui tip de scriere trebuie să fie ideologice, să țină de inovarea limbajului poetic sau să nu existe deloc, autorul elaborează un întreg plan de reconfigurare a unei dimensiuni în care limbajul să se dezvolte și problematizările ulterioare să aibă loc. Fără acest cadru, a cărui compoziție necesită atenție și detalii semnificative, nu numai abstractizare sau reducere la o simplă funcție contextuală, nici un text nu poate susține tensiunea reală. Habitat nu mizează pe reconstrucție stilistică, ci pe reconstrucție structurală: nu caută să surprindă prin limbaj, ci prin modul în care articulează spațiul interior al textului. În acest volum, arhitectura discursului devine o componentă esențială.