Nimeni, niciodată, n-a văzut un pui de anghilă în Europa așa că modul în care acestea se înmulțesc au dat bătăi de cap și a fascinat o serie de gânditori importanți ai lumii. De la Aristotel la Freud, ambii cu aplecări spre naturalism (părintele pshihanalizei chiar a disecat vreo 400 de bucăți pe malul Mediteranei în cautarea organului sexual maxculin) ipotezele referitoare la perpetuarea speciei au atins întregul spectru al imaginației: de la frecatul de pietre la diviziune. 

Evanghelia tiparilor, Patrik Svensson, apărută în 2019 la editura Cartea Românească Educațional în traducerea Alexandrei Maria Vrânceanu, tratează pe larg această temă. 

Menționez că deși traducerea este meritorie, titlul conține o eroare greu de depășit: țiparul nu e anghilă, deși seamănă. Subiectul principal este anghila europeană, care crește și pe la noi, mai ales în Marea Neagră, dar care rămâne o prezență discretă a faunei autohtone, spre deosebire de țipar care a asigurat subzistența multor ardeleni pe vremuri. Zeama de varză cu țipari fiind considerată în continuare o delicatesă, dar care e supusă interdicțiilor de pescuit. 

Istoria alambicată a acestor viețuitoare devine și prilej de filosofie și introspecție pentru autor, un suedez dus în copilărie de tatăl său la prins de anghile. Deși non-fiction epopeea acestor pești frizează, uneori, Realitatea, iar volumul pare un triller plin de suspans a cărui final rămâne deschis oricărui deznodământ. Până în 2019 cercetătorii, deși avansaseră enorm, încă nu aveau un veridict clar. Spoiler: pare că majoritatea covârșitoare se reproduce în Marea Sargaselor din Caraibe, iar masculii care nu pot parcurge lungul drum până în apele nupțiale își inhibă nevoia reproducerii astfel prelungidu-și cu zeci de ani viața. Mai mult, ei își dezvoltă organele sexuale suprimându-și aparatul digestiv. 

Cum textul apare totuși la o rubrică gastronomică, îmi permit o glumă la îndemână. Cartea a fost nominalizată la August Prize, iar anghilele au gust, ba chiar unul memorabil de grăsime și mâl, care nu e pentru toată lumea. L-am regăsit într-un preparate emblematic din Ohrid Macedonia de Nord, apoi în varianta friptă în Zagreb. Și nu, nu are legătură cu cem ai putem gusta prin România, în special la sushi.