Cunoscut pentru îndrăzneala în folosirea temelor și în jocul perspectivelor, Yorgos Lanthimos propune în Kinds of Kindness (2024) un triptic bizar, în care absurdul și paradoxurile interferează, restituind personaje locuite de indecizii morale, de grave derapaje ale lucidității și de fascinația pentru eșec. Prima parte surprinde un bărbat căruia i-a fost dirijată întreaga viață de adult ca prelungire a capriciilor șefului său; cea de-a doua parte înfățișează un polițist căruia i-a dispărut pe mare soția (biolog marin) și, odată revenită, soțului îi pare o altă persoană, în vreme ce a treia parte aduce în prim plan o femeie dornică să găsească pe cineva cu o abilitate particulară, pentru a deveni lider spiritual.

Spre deosebire de The Favourite (2018) ori Poor Things (2023), cel mai recent film al regizorului de origine greacă pare o contemplare nemiloasă a unor alegeri conștiente pentru a obține ceea ce unii dintre noi își doresc: putere, putere, putere. Cât de importante sunt dorințele noastre, spre deosebire de ale altora? În ce măsură reușim să ne controlăm propriile dorințe? Răspunsul la astfel de întrebări e cuprins în această comedie horror ce catalizează angoase, neputințe și aspirații, dându-le o formă aparent sofisticată și accentuând falsa impresie a intimității și a libertăților personale exprimate mai degrabă ca variabile abuzive ale afecțiunii. 

O suită de trei scurtmetraje care apelează la carisma și talentul acelorași actori, Kinds of Kindness sondează limitele obsesionale ale intimității, ale alegerilor și ale religiei, dar și dezinhibarea sexuală, capitalismul hardcore și parametrii feminismului. Cele trei povești sunt legate doar tematic, eroii neavând nicio altă. Fiind o antologie, explorând deci o anumită temă, Kinds of Kindness revifică disperarea, perspectiva sexul fără intimitate, lumea ca închisoare. În anticlimax, fiecare secțiune este distinctă de celelalte: cu Lanthimos, nu ne plictisim, mai ales că nu știm la ce să ne așteptăm, însă fiecare parte din cele trei exprimă, în diverse grade, o afecțiune toxică.

Regizorul îi aduce împreună pe Willem Dafoe (care îi interpretează, pe rând, pe Raymond, pe George și pe Omi în fiecare dintre cele trei părți independente), pe Emma Stone (care strălucește în fiecare ipostază a sa, încărcată de o triplă malignitate, fie ca Rita, fie ca Liz, fie ca Emily), pe Jesse Plemons, cunoscut pentru rolul din westernul psihologic Power of the Dog (2021), regizat de Jane Campion, care are o contribuție mai bine articulată în primele două din cele trei scurtmetraje din Kinds of Kindness: ca Robert, a cărui viață este orchestrată, până în cele mai mici detalii private, de șeful său, iar refuzul de a îndeplini o sarcină duce la o corvoadă și mai absurdă, pentru ca ulterior toate privilegiile obținute să îi fie refuzate; ca Daniel, înfricoșat de soția pe care o simte o străină; în cea de-a treia postură, Andrew este destul de șters. Ceea ce e demn de remarcat este că în orice ipostază se simte inadecvat. În cea de-a treia parte, personajele sunt, mai degrabă, insuficient construite, necoezive; chiar dacă prezența hipnotică a Emmei Stone este pivotantă, eroina pare să capete un fel de violență animalică, iar interpretarea lui Jesse Plemons să se estompeze. Pentru acest proiect cinematografic, Lanthimos a colaborat și cu actrița de origine thailandeză, Hong Chau, cunoscută pentru rolurile sale din The Whale (2022), The Menu (2022) ori Downsizing (2017), dar și  cu Margaret Qualley (care face un rol excepțional în The Substance, în regia lui Coralie Fargeat).

Scenariul este realizat de Lanthimos și de Efthimis Filippou, iar muzica este și ea obsesională: Sweet Dreams (Are Made of This), cu versuri scrise de Annie Lennox și David A. Stewart, performate de Eurythmics.

O dominantă a filmului lui Lanthimos pare să fie căutarea iubirii, însă de-a lungul acestui periplu scurtcircuitat de false dorințe, descoperim, de fapt, golul care se hrănește din disperare și, deopotrivă, din intensitatea vitriolică a puterii; e o violență a conexiunii, fiindcă oamenii nu relaționează cu adevărat, trăiesc mai degrabă izolați, iar relațiile abuzive în care se află amplifică excesiv lipsa de afecțiune.

Finalul lynchian al peliculei lui Lanthimos ne aruncă într-un soi de admirație tâmpă pentru genul horror. Dacă în ultimele două-trei decenii, interesul pentru antologii cinematice a scăzut semnificativ, proiectul lui Lanthimos este cu atât mai provocator și, în tot cazul, inedit, având totuși dezavantajul că publicul trebuie să se reseteze după fiecare parte din cele trei, mai ales că, neavând legătură între ele, sunt dificile; deși captivante, au un grad de imprevizibilitate care ne derutează; separat, sunt trei povești grozave; puse împreună, intensitatea lor pare să se diminueze de la prima la ultima. Cu aceste „forme de bunătate”, Lanthimos apasă pedala intimității dezabuzate și a absenței libertății reale, fiindcă personajele par copleșite de greutatea propriilor alegeri, capătă chiar un fel de încordare și inflexibilitate augmentată de greutatea de a găsi răspunsuri pertinente (și autentice) – în definitiv, ce e libertatea? În definitiv, cine suntem noi?